În special arțarul imens, cu leagănul de cauciuc. Copacul ăla probabil avea vreo sută de ani.
Un val se ridică brusc, albastru-întunecat, sărind din mare ca o balenă. Se arcuiește deasupra mea. Mușchii cefei mi se contractă într-un spasm și îmi înțepenește gâtul. Mă ghemuiesc sub greutatea lui. Îmi urcă tot sângele în cap.
Mă înec.
Mă cuprinde tristețea, o tristețe insuportabilă, când mă gândesc la arțarul ăla minunat, cu leagănul. Nu i-am spus niciodată copacului cât de mult îl iubim. Nu i-am dat niciodată un nume, n-am făcut niciodată nimic pentru el. Ar mai fi putut să trăiască mult și bine.
Mi se face atât de frig, îngrozitor de frig.
— Cadence?
Mami se apleacă asupra mea.
Mă întind și o apuc de mână.
— Poartă-te normal în clipa asta, îmi șoptește ea. În clipa asta.
— Ce?
— Pentru că ești. Pentru că poți fi.
În regulă. În regulă. Nu era decât un copac.
Doar un copac cu un leagăn de cauciuc, care îmi plăcea la nebunie.
— Nu face o scenă, șoptește mami. Respiră adânc și ridică-te.
Fac ce-mi cere imediat ce sunt în stare, cum am făcut întotdeauna.
Mătușa Carrie încearcă să ne distragă atenția, vorbind pe un ton vesel.
— Grădina cea nouă e drăguță, odată ce te obișnuiești cu ea, ne spune. Avem și un loc unde putem să ne așezăm la cocteiluri. Taft și Will descoperă tot felul de pietre ciudate.
Întoarce barca spre țărm și dintr-odată îi văd pe Mincinoși așteptând, nu pe doc, ci lângă gardul de lemn, bătut de vreme, care mărginește aleea ce înconjoară
insula.
Mirren stă cu picioarele pe partea de jos a balustradei, dând din mâini bucuroasă, cu părul fluturându-i în vânt.
Mirren, numai miere și zahăr, curiozitate și ploaie.
47
Johnny țopăie pe loc și din când în când face roata.
Johnny. Argint-viu. Sudoare. Și sarcasm.
Gat, Gat al meu, odată ca niciodată Gat al meu – a venit și el să mă vadă. Stă
ceva mai departe de stinghiile gardului, pe dealul stâncos care acum duce la Clairmont. Face ca semaforul, bâțâindu-și brațele după o schemă complicată, de parcă ar trebui să înțeleg un cod secret. Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.
Bine-ai venit acasă, îmi spun. Bine-ai venit acasă.
24.
Mincinoșii nu coboară pe doc când ancorăm, și nici mătușa Bess sau bunicul.
În schimb, se adună cei mici: Will și Taft, Liberty și Bonnie.
Băieții, amândoi de zece ani, își trag șuturi și sar unul la altul. Taft vine în goană
și mă apucă de mână. Îl iau în brațe și îl învârt. E surprinzător de ușor, de parcă
tot corpul lui pistruiat ar fi făcut din zbor de pasăre.
— Te simți mai bine? îl întreb.
— Avem batoane de înghețată în congelator! strigă el. Trei feluri diferite!
— Serios, Taft. Azi-noapte la telefon erai varză rău.
— Ba nu eram.
— Ba da.
— Mi-a citit Mirren o poveste. După aia m-am dus la culcare. Fără probleme.
Îi ciufulesc părul auriu ca mierea.
