Este atât de frumos. Atât de Gat. Îi cunosc arcuirea buzei de sus, umerii puternici. Felul în care își îndeasă tricoul în blugi doar pe jumătate, tenișii lui roși la călcâie, felul în care își atinge cicatricea de la sprânceană fără să-și dea seama că o face.
Sunt atât de furioasă pe el. Și atât de fericită să-l văd.
Probabil că el a depășit momentul, cum ar fi făcut orice altă persoană
echilibrată. Gat nu și-a petrecut ultimii doi ani într-o carapace, cu dureri de cap, plângându-și de milă. A ieșit în oraș cu fetele din New York City încălțate în balerini, le-a dus la restaurante chinezești și la concerte. Dacă nu e împreună cu Raquel, probabil că e cu alta sau cu încă trei.
— Ai părul altfel, îmi zice Johnny.
— Da.
— Îți stă bine, totuși, spune Mirren.
— E atât de înaltă, zice Gat, făcându-și de lucru cu cutiile de ceai, iasomie, English Breakfast și altele asemenea. Parcă nu erai atât de înaltă, Cady, nu-i așa?
— Se cheamă că am crescut, spun. Nu sunt eu de vină.
Cu două veri în urmă, Gat era cu câțiva centimetri mai înalt decât mine. Acum suntem aproape egali.
— N-am nimic împotrivă să crească lumea, spune Gat, în continuare fără să
ridice ochii spre chipul meu. Numai să nu te faci mai înaltă ca mine.
Oare flirtează?
50
Asta face.
— Johnny mă lasă întotdeauna să fiu cel mai înalt, continuă Gat. Nu-mi face probleme.
— Ca și cum aș avea de ales, mormăie Johnny.
— Oricum, rămâne în continuare Cady a noastră, spune Mirren loială. Probabil că și noi arătăm diferit în ochii ei.
Și totuși nu. Arată toți la fel. Gat în tricoul ăla vechi, verzui, pe care îl purta și cu două veri în urmă. Zâmbetul amabil, felul lui de-a se apleca înainte, nasul acela dramatic.
Johnny, lat în umeri, în blugi și o cămașă roz în carouri, atât de veche încât are marginile zdrențuite; Johnny are unghiile mâncate și părul tuns militărește.
Mirren, ca o pictură prerafaelită, cu bărbia pătrățoasă a familiei Sinclair. Își poartă părul lung și des ridicat în vârful capului și are pe ea o pereche de pantaloni scurți și partea de sus a unui costum de baie.
Este atât de reconfortant. Îi iubesc atât de mult.
Oare va conta pentru ei faptul că nu reușesc să țin minte nici măcar circumstanțele de bază ale accidentului? Am pierdut atât de multe dintre lucrurile pe care le-am făcut împreună în vara cu numărul cincisprezece. Mă
întreb dacă mătușile au discutat despre mine.
Nu vreau să se uite la mine ca și cum aș fi bolnavă. Sau ca și cum nu-mi merge mintea.
— Povestește despre facultate, spune Johnny.
Stă cocoțat pe blatul de bucătărie.
— Unde o să mergi?
— Nicăieri, deocamdată.
Ăsta e un adevăr pe care nu am cum să-l evit. Sunt surprinsă că n-au aflat încă.
— Cum?
— De ce?
— N-am absolvit. Am lipsit prea mult de la școală după accident.
— Ei, la naiba! țipă Johnny. Ce oribil. Nu poți să mergi la școala de vară?
— Nu pot să merg și la școala de vară și să vin aici. Pe lângă asta, o să mă
descurc mai bine dacă mă înscriu după ce îmi termin cursurile.
— Ce-o să studiezi? întreabă Gat.
— Hai mai bine să vorbim despre altceva.
— Dar vrem să știm, spune Mirren. Cu toții.
— Serios, zic. Hai, altceva. Cum stai cu dragostea, Johnny?
