— Nimic atât de grav încât să nu se poată rezolva cu un Percocet și câteva înghițituri de votcă, îi răspund.
Carrie începe să râdă, dar mami se apleacă spre ea și spune:
— Nu ia Percocet. Ia un medicament care nu dă dependență, prescris de doctor.
Nu e adevărat. Medicamentul care nu dă dependență n-a funcționat.
— E cam slabă, spune Carrie.
— Din cauză că beau multă votcă, spun. Mă face să mă simt plină.
— Nu prea poate să mănânce când are dureri, îi explică mami. I se face greață
de la durere.
— Bess a făcut plăcinta cu afine care-ți place ție, îmi spune mătușa Carrie.
Apoi o îmbrățișează din nou pe mami.
— Ce vă mai îmbrățișați, spun. Înainte n-aveați obiceiul ăsta.
Mătușa Carrie mă îmbrățișează și pe mine. Miroase a parfum scump, cu iz de lămâiță. N-am văzut-o de mult timp.
Ieșim din port în aerul rece, înțepător. Stau în partea din spate a șalupei, în timp ce mami se postează alături de mătușa Carrie, în spatele volanului. Îmi las mâna să alunece în apă. Îmi stropesc breteaua sacului de voiaj.
O să-l văd pe Gat în curând.
45
Gat, Gat al meu, care nu mai e Gat al meu.
Casele. Cei mici, mătușile, Mincinoșii.
O să aud țipetele pescărușilor, o să mănânc gogoșele și plăcintă de afine și înghețată făcută în casă. O să aud pocniturile mingilor de tenis, lătratul câinilor, ecoul propriei respirații în timp ce fac scufundări cu tubul de oxigen. O să facem focuri de tabără mirosind a cenușă.
Oare o să mă mai simt ca acasă?
În scurt timp, ne răsare în fața ochilor insula Beechwood, profilul ei familiar ca un miraj. Prima casă pe care o văd este Windemere, cu multiplele ei acoperișuri ascuțite. Camera aceea din dreapta, din capătul îndepărtat, este a lui mami, uite perdelele ei de un albastru-pal. Camera mea dă spre interiorul insulei.
Mătușa Carrie întoarce barca pe când ne apropiem de extremitatea insulei și pot să văd Cuddledownul, arătând îndesat, ca o cutie, la nivelul cel mai de jos al terenului. Apoi un golfuleț nisipos, ascuns la capătul unor scări lungi de lemn –
plaja cea mică.
Perspectiva se schimbă când înconjurăm insula către partea estică. Nu văd mare lucru din Red Gate printre copaci, însă îi zăresc stucaturile roșii. După care urmează plaja cea mare, unde se poate ajunge coborând o altă scară de lemn.
Clairmont este poziționată în punctul cel mai înalt al insulei, cu vedere spre ocean în trei direcții. Îmi întind gâtul ca să-i văd foișorul prietenos – și descopăr că nu mai e acolo. Copacii care umbreau pe vremuri curtea cea mare, în pantă, au dispărut de asemenea. În loc de casa victoriană cu șase dormitoare, veranda care înconjura întreaga clădire și o bucătărie suficient de încăpătoare încât să
putem lua și masa acolo, în loc de casa în care bunicul și-a petrecut fiecare vară
dintotdeauna, descopăr o clădire modernă, aerodinamică, cocoțată pe un deal stâncos. Într-o parte e o grădină japoneză, în cealaltă parte, doar stânci golașe. O
casă numai sticlă și metal. Rece.
Carrie oprește motorul, ca să ne auzim mai ușor.
— Aceasta este Noua Clairmont, spune ea.
— Anul trecut abia dacă era un schelet. Și nu mi-aș fi imaginat că o s-o lase fără peluză, spune mami.
— Așteaptă să vezi cum arată în interior. Toți pereții sunt goi și ieri, când am ajuns aici, nu avea nimic în frigider, decât niște mere și o felie de Havarti.
— De când îi place Havarti? întreabă mami. Havarti nici măcar nu e un soi de brânză bună.
— Nu știe ce să cumpere. Ginny și Lucille, asta e noua bucătăreasă, fac numai ce le zice el să facă. A mâncat pâine prăjită cu brânză. Dar am făcut eu o listă
enormă și s-au dus la piață în Edgartown. Acum avem mâncare pentru câteva zile.
46
Mami tremură.
— Ce bine că suntem aici.
Eu mă holbez la clădirea cea nouă, în timp ce mătușile stau de vorbă. Știam că
bunicul făcuse renovări, desigur. El și cu mami vorbiseră despre bucătăria cea nouă când venise în vizită la noi, cu câteva zile în urmă. Frigiderul și un congelator în plus, sertarul de încălzit mâncarea și raftul de condimente.
Nu mă gândisem că o să facă praf casa. Că n-o să mai fie peluza. Nici copacii.
