Gat s-a enervat. Se ridică și o ia din nou în jos spre marginea acoperișului.
— Glumeam.
Gat se întoarce la mine.
— Tot zici că nu trebuie să ne fie milă de tine…
— Da.
— … Dar apoi zici chestii de genul ăsta. Pe iubitul meu îl cheamă Percocet. Sau: Am stat și m-am uitat la piciorul unei toalete italienești albastre. Și e clar că ai vrea să ne fie tuturor milă de tine. Și ne-ar fi milă, mie mi-ar fi, însă tu habar n-ai cât de norocoasă ești.
Mă înroșesc la față.
95
Are dreptate.
Vreau ca oamenilor să le pară rău pentru mine. Chiar vreau.
Și totuși, nu vreau să le pară rău.
Și cumva, vreau.
Și totuși, nu vreau.
— Îmi pare rău, spun.
— Harris te-a trimis în Europa opt săptămâni. Crezi că o să-i trimită vreodată
pe Johnny sau pe Mirren? Nu. Și n-o să mă trimită nici pe mine, indiferent ce-aș
face. Numai gândește-te un pic înainte să te plângi de niște lucruri pe care alți oameni și-ar dori la nebunie să le aibă.
Tresar.
— Bunicul m-a trimis în Europa?
— Ei, haide, spune Gat pe un ton amar. Chiar credeai că taică-tău a plătit pentru excursia aia?
Îmi dau seama imediat că spune adevărul.
Bineînțeles că tata n-a plătit pentru excursie. N-ar fi avut cum. Profesorii nu zboară cu clasa întâi și nici nu stau în hoteluri de cinci stele.
Sunt atât de obișnuită cu verile la Beechwood, cu cămările întotdeauna pline, cu numeroasele șalupe și servitorii pregătind tăcuți fripturi la grătar și spălând rufăria – încât nici nu mi-a trecut prin minte să mă întreb de unde vin atâția bani.
Bunicul m-a trimis în Europa. De ce?
Și de ce n-a venit mami cu mine, dacă excursia era un cadou din partea bunicului? Și de ce-ar accepta taică-meu bani de la bunicul?
— În fața ta se întinde o viață cu milioane de oportunități, spune Gat. Mă calcă
pe nervi, pur și simplu, când tânjești după milă, asta-i tot.
Gat, Gat al meu.
Are dreptate. Chiar are.
Și în același timp nu înțelege.
— Știu că nu mă bate nimeni, spun, simțind dintr-odată nevoia să mă apăr.
Știu că am suficienți bani și o educație solidă. Mâncare pe masă. Nu mor de cancer. Mulți oameni se descurcă mult mai rău decât mine. Și știu că am fost norocoasă să pot merge în Europa. N-ar trebui să mă plâng în privința asta sau să
fiu nerecunoscătoare.
— Bine, atunci.
— Dar ascultă-mă. Nu știi ce înseamnă să ai asemenea dureri de cap. Habar n-ai. Doare – spun și îmi dau seama că îmi curg lacrimile pe față, deși nu suspin.
Doare așa de tare, încât în unele zile mi se pare foarte greu să fiu în viață. De multe ori îmi doresc să mor, chiar mi-o doresc, numai să se oprească durerea.
96
— Ba nu-ți dorești deloc, îmi răspunde pe un ton aspru. Nu-ți dorești să fii moartă. Nu spune asta.
— Nu vreau decât să nu mă mai doară, spun. În zilele în care pastilele nu au niciun efect. Vreau să se sfârșească și aș face orice – serios, orice – dacă aș ști sigur că ar pune capăt durerii.
Se lasă un moment de tăcere. Gat coboară până pe marginea acoperișului, cu fața la mine.
