— Ți-ai amintit totul?
— Nu știam dacă o să mai fiți aici, spun.
Se întinde și mă prinde de mână. Îl simt cald și solid, deși arată palid, obosit, cu cearcăne sub ochi. Și tânăr.
Are doar cincisprezece ani.
— Nu mai putem sta mult, spune Johnny. E din ce în ce mai greu.
Dau din cap.
157
— Lui Mirren îi e cel mai rău, dar Gat și cu mine am început și noi să ne resimțim.
— Unde o să vă duceți?
— Când plecăm?
— Îhî.
— În același loc unde suntem când nu ne aflăm aici. Unde am fost și până
acum. E ca și cum… – Johnny face o pauză, se scarpină în cap. E ca o odihnă. Nu e nimic acolo, într-un fel. Și sincer, Cady, te iubesc, dar sunt al naibii de obosit.
Nu vreau decât să mă întind pe jos și să se termine odată. Toate astea s-au întâmplat acum foarte mult timp, pentru mine.
Mă uit la el.
— Îmi pare atât de rău, atât de rău, dragul, bătrânul meu Johnny, spun, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu e vina ta, zice Johnny. Vreau să spun, cu toții am făcut-o, cu toții am luat-o razna și trebuie să ne asumăm responsabilitatea. N-ar trebui să cari singură
toată povara, spune el. Poți să fii tristă, să-ți pară rău – dar nu trebuie să duci totul singură în spate.
Intrăm în casă și Mirren iese din dormitorul ei. Îmi dau seama că probabil n-a apărut acolo decât cu câteva momente mai înainte să intru eu pe ușă. Mă
îmbrățișează. Părul ei de culoarea mierii arată șters; are colțurile gurii uscate și crăpate.
— Îmi pare rău că n-am făcut toată chestia asta mai bine de atât, Cady, spune ea. Am avut o singură șansă să fiu aici și, nu știu, am ratat-o, am spus așa de multe minciuni.
— E în regulă.
— Aș vrea să fiu o persoană tolerantă, dar mi-a rămas în suflet atâta supărare.
Mi-am imaginat că o să fiu înțeleaptă ca o sfântă, dar în schimb am fost invidioasă
pe tine, furioasă pe restul familiei mele. E vraiște totul și acum s-a terminat, spune ea, îngropându-și fața în umărul meu.
Îmi pun brațele în jurul ei.
— Ai fost tu însăți, Mirren, spun. Nu voiam nimic altceva.
— Trebuie să plec acum, spune. Nu mai pot sta mult aici. O să cobor spre mare.
Nu. Te rog.
Nu pleca. Nu mă părăsi, Mirren, Mirren.
Am nevoie de tine.
Asta e ce vreau să spun, să strig. Dar nu o fac.
Și o parte din mine vrea să sângereze pe podeaua camerei celei mari și să se topească într-o băltoacă de durere.
158
Dar nu fac nici asta. Nu mă plâng și nu cer milă.
În schimb, plâng. Plâng și o strâng la piept pe Mirren, o sărut pe obrajii ei calzi și încerc să-i rețin chipul în memorie.
Ne ținem de mâini în timp ce coborâm toți trei pe plaja cea mică.
Gat e deja acolo, așteptându-ne. Silueta lui pe fundalul cerului luminat. Îi voi vedea astfel pentru totdeauna. Se întoarce și îmi zâmbește. Aleargă și mă ridică
în brațe, învârtindu-mă de colo-colo, de parcă am sărbători ceva. De parcă am fi un cuplu fericit, îndrăgostiți, pe plajă.
Nu mai suspin, dar îmi curg lacrimile fără încetare. Johnny își dă jos cămașa și mi-o întinde.
