Mă ustură ochii. Îmi simt inima ca o carte de telefon ale cărei pagini s-au desprins toate și încerc să le pun într-o ordine care să aibă sens, care să rezolve problema.
— În prima seară în care am dat peste tine în oraș, spune Charlie, tocmai aflasem despre Carina că mai rămâne o vreme. Nu știam sigur cât timp, dar... ea și iubitul ei au fugit. Nu se mută înapoi.
Cuvintele lui mă învăluie într-un murmur zbuciumat și distant.
— Am încercat să găsesc o cale de ieșire. Dar nu există nici una. Tatăl meu este cel care a ținut afacerea în picioare. Casa lor este veche – are nevoie în mod constant de lucrări pe care încerc să mă gândesc cum să le fac, pentru că nu mă lasă să angajez pe cineva, iar magazinul este într-o stare mai proastă ca niciodată – mama încearcă, dar nu poate face asta.
După cum văd eu lucrurile, magazinul mai are poate șase luni. Cineva trebuie să fie acolo, în fiecare zi, iar mama nu reușea asta nici măcar înainte de a fi nevoită să-l ajute pe tata să se deplaseze. Și, la naiba, nu se pricepe deloc să se bazeze pe oameni, așa că, chiar dacă ne-am putea permite să angajăm o asistentă, nu ne-ar lăsa. Și dacă ne-am putea permite să angajăm un manager de magazin, mama nu ne-ar lăsa.
Întotdeauna a fost în familia ei. Spune că i s-ar rupe inima să aibă pe altcineva care să conducă lucrurile.
Mușchii maxilarului i se contractă, umbrele îi pâlpâie pe piele.
— Și chiar dacă nu au fost perfecți, părinții mei au renunțat la multe
pentru mine. Ca să pot merge la școala pe care mi-am dorit-o și să am slujba pe care mi-am dorit-o și... nu pot continua așa. Loggia vrea pe cineva local, iar familia mea are nevoie de mine. Au nevoie de cineva mai bun decât mine, dar eu sunt tot ce au. Plec de la editură după ce termin Frigida. Ăsta e postul vacant, cel pentru care te-am propus.
Slujba lui. Apartamentul lui. Ca și cum ar preda cu totul viața pe care o are... pentru care a muncit atât de mult. Renunță la orașul în care își are locul. Unde se simte el însuși. Unde nu se simte în plus sau inutil.
— Cum rămâne cu ceea ce vrei tu? îl întreb. Se uită la mine de parcă
ar crede că aș putea să-i dau eu ceea ce caută, iar eu vreau, atât de mult.
Cine se asigură că îți găsești și tu fericirea, Charlie? Cum rămâne cu inima tu?
Încearcă să zâmbească; nu se pricepe să mintă.
— Oamenii ca noi au așa ceva?
Îi ating fața, înclinându-i capul ca să mă privească în ochi. Îmi ia o clipită să înghit amestecul de emoții care mi se ridică în gât, să alung zdrențele gândurilor mele și să accept această nouă realitate. Încerc să fac o listă, un plan, o intrigă care să ne ducă de la A la B, dar nu avem decât acest punct, acest capitol cu suspans la final.
— În seara asta, spun, pot să te am doar pe tine, Charlie? Chiar dacă
nu poate dura. Chiar dacă știm deja cum se termină.
Îmi ține obrazul în palmă cu atâta tandrețe. De parcă aș fi un obiect fragil. Sau poate de parcă el ar fi un obiect fragil. Ca și cum, cu o mișcare greșită, ne-am putea sparge unul pe celălalt. Pieptul mi se strânge cu acel sentiment de sfârșit de capitol care îmi frânge inima, doar că acum știu cuvântul potrivit. Îl știu chiar dacă nu pot să mă gândesc la el.
— Sunt al tău, Nora. Nu am avut nici o șansă.
Pentru prima dată în viața mea, știu despre ce naiba vorbea Cathy când a spus „Eu sunt Heathcliff”. Nu doar pentru că eu și Charlie semănăm atât de mult, ci și pentru că are dreptate: ne aparținem. Într-un fel pe care nu-l înțeleg, el e al meu, iar eu sunt a lui. Nu contează ce spune ultima pagină. Ăsta e adevărul. Aici, acum.
Buzele lui le ating pe ale mele, ușoare, atente, calde. Mă deschid către el, știind cum mă voi simți când voi întoarce pagina, dar dorind să
nu o mai întorc deloc.
CAPITOLUL 29
Degetele lui se încleștează în părul meu, iar limba lui pătrunde printre buzele mele. Un sunet se ridică la suprafață din adâncul meu, iar el mă lasă ușor pe spate pe birou. În trecut, legătura noastră a fost frenetică, nebunească, dar acum este atât de atent și de tandru încât mă
doare.
Degetele lui se opresc la nodul unei bretele a rochiei, trăgând de el înainte de a trece la celălalt. Mâinile mele sunt sub cămașa lui, simțindu-i pielea netedă și caldă până când aceasta devine vie, înfiorată.
Are gust de cafea, cu un vag iz de gumă de mestecat mentolată.
Limba lui îmi mângâie buza de jos, iar palma îmi trece de sus în jos pe lateral.
Îl trag mai aproape, iar el mă smucește pe marginea biroului, gura lui e mai nerăbdătoare acum, dinții lui îmi prind și îmi lasă carnea în timp ce ne apropiem și ne despărțim, fiecare pauză de respirație făcând ca următorul sărut să fie mai plin de dorință. Palmele îi urcă până la pieptul meu, degetul lui mare îmi mângâie sfârcul, iar eu mă cutremur.
Inima lui bate cu putere lipită de a mea, care îi răspunde în același ritm, ca două metronoame care se sincronizează.
Fulgerele trosnesc pe cer, urmate de un bubuit slab. Focul pare că se stinge, apoi se aprinde din nou. Încetul cu încetul, sărutările lui Charlie alungă durerea din ultimele trei săptămâni. Buzele lui îmi ating ușor maxilarul, gâtul, iar mâinile lui se întorc înapoi pentru a termina de deznodat legăturile de pe umeri. Rochia se desface, iar inima mea se învârte ca o ruletă sub respirația lui caldă, în timp ce gura lui se mișcă în jos pe corpul meu.
Îmi înclin capul pe spate, respirația mi se poticnește când limba lui îmi atinge curba interioară a sânului. Charlie împinge țesătura mai jos până când aerul cald îmi atinge pielea. Ochii lui se ridică spre ai mei când își lasă buzele pe mine, privindu-mă în timp ce îmi trage sfârcul în gură.
Când încep să mă arcuiesc, limba și dinții lui îmi trec cu grijă peste piele.
Îmi scapă de pe buze numele lui. Gurile noastre se ciocnesc din nou, într-un sărut mai profund, mai sigur. Mâna lui îmi găsește marginea rochiei și mi se strecoară pe interiorul coapsei. Îmi desfac genunchii, palma lui urcă până când ajunge la banda de dantelă de pe șoldurile
mele. Cealaltă mână a lui face același lucru, iar eu mă las pe spate, ridicându-mă pentru ca el să-mi poată trage țesătura peste picioare.
Mă privește fix, îmi strânge și mai tare șoldurile dezgolite, apoi îngenunchează și își aduce buzele în interiorul genunchiului meu, sărutându-mă tot mai sus, până când gura lui se afundă între coapsele mele. Mă sprijin în mâini și respirația îmi devine superficială când căldura limbii lui se topește pe mine.
Îmi rotesc șoldurile sub presiune, iar el geme și mâna îi alunecă pe abdomenul meu, împingându-mă pe spate până când mă întind pe birou.
Mă gândesc să-i sugerez să ne mutăm. Mă gândesc să-l întreb dacă
nu cumva a face asta, aici, este lipsit de respect. Dar apoi nu mai pot gândi deloc, pentru că limba lui a găsit un întrerupător în corpul meu, tăindu-mi complet alimentarea creierului.
