Imediat spun:
— Vin cu tine.
Ne târâm afară din birou. Pe întuneric, magazinul gol pare puțin înfricoșător, iar părul de pe brațe mi se ridică, în timp ce aștept ca Charlie să întoarcă semnul și să încuie ușa.
— Sunt lanterne în birou, îmi spune el după aceea, și ne târâm înapoi pe unde am venit. Îmi dă drumul mâinii și răscolește sertarele biroului.
Ți-e frig?
— Puțin.
Îmi clănțănesc dinții, dar nu sunt sigură că acesta este motivul.
Îmi întinde o lanternă, o aprinde pe cea de urgență în cealaltă mână
și o îndreaptă către șemineu. Fața și umerii îi sunt rigizi în timp ce îngrămădește bușteni în vatră, la fel cum ne-a arătat mie și lui Libby
noaptea trecută: o piramidă de lemne cu ziare mototolite sub ea.
— Chiar nu-ți place întunericul, spun, îngenunchind pe covor lângă
el.
— Nu e vorba doar de întuneric. Durează un minut, dar scânteia se aprinde, iar căldura și lumina se răsfrâng asupra noastră. E atât de liniște aici, și când e și întuneric, întotdeauna m-a făcut să mă simt atât de...
singur.
Sunt atât de aproape, încât pot vedea toate detaliile fine ale feței lui, inelul maroniu închis din mijlocul irisului său auriu, pliul de sub buză și curbura fiecăreia dintre genele sale.
Mă împing în picioare și mă îndrept spre birou.
— Trebuie să-ți spun ceva.
Când mă întorc, e încruntat și își ține mâinile în buzunare.
— Poate că, indiferent de motiv, nu vrei să te întâlnești cu cineva acum, spun eu, și asta e bine. Oamenii simt asta deseori. Dar dacă e vorba de altceva – dacă ti-e teamă că ești prea rigid sau orice altceva au crezut fostele tale iubite despre tine –, nimic din toate astea nu e adevărat. Poate că fiecare zi cu tine ar fi mai mult sau mai puțin la fel, dar ce contează?
De fapt, asta sună chiar foarte bine. Și poate că interpretez greșit toate astea, dar nu cred, pentru că nu am întâlnit niciodată pe cineva care să
semene atât de mult cu mine. Și dacă după tot ce ți-am spus crezi că, în cele din urmă, îmi voi dori un golden retriever în loc de un motan mic și rău, te înșeli.
— Toată lumea vrea un golden retriever, spune el cu voce joasă.
Oricât de ridicolă ar fi această afirmație, el pare serios, îngrijorat.
Clatin din cap.
— Eu nu.
Charlie își pune mâinile pe marginea biroului de o parte și de alta a mea și privirea lui se topește din nou în miere, caramel, sirop de arțar.
— Nora.
Inima mi se zguduie la tonul lui răgușit, întrerupt: vocea unui bărbat care încearcă să nu te dezamăgească.
— Nu contează. Îmi îndrept privirea în altă parte, dar nu reușesc să
o îndepărtez complet, nu când el e atât de aproape, cu mâinile puse de o parte și de alta a șoldurilor mele. Înțeleg. Am vrut doar să spun ceva, în caz că...
— Nu mă mai întorc la New York, mă întrerupe el.
Ochii mei se reped spre el. Fiecare muchie ascuțită a expresiei sale capătă un nou înțeles.
— De aceea, spune el. Motivul pentru care nu pot...
— Eu nu... Scutur din cap. Pentru cât timp?
I se mișcă mărul lui Adam când înghite cu greutate.
— Sora mea ar fi trebuit să vină în decembrie ca să preia magazinul.
Dar a întâlnit pe cineva în Italia. Rămâne acolo.
Inima mea s-a transformat dintr-un colibri care a băut prea multă
cafea într-o nicovală, cu fiecare bătaie însoțită de un zgomot puternic și dureros.
— I-am trimis deja un e-mail lui Libby în legătură cu apartamentul, continuă el. Este al ei dacă îl vrea. Întotdeauna am avut de gând să fac asta.
