totul perfect. Nu pentru altcineva, poate, dar perfect pentru mine.

— Mă mut înapoi la New York, spune el. Îmi găsesc o altă slujbă de redactor, sau poate mă ocup de impresariat, sau încerc să scriu din nou.

Tu lucrezi la Loggia și suntem amândoi ocupați tot timpul, iar acolo, în Sunshine Falls, Libby conduce afacerea locală pe care a salvat-o, iar părinții mei îți răsfață nepoatele ca pe niște nepoți pe care și-i doresc cu disperare, iar Brendan probabil că nu se pricepe prea bine la pescuit, dar se relaxează și chiar își ia vacanțe plătite cu sora ta și copiii lor. Iar noi doi ieșim la cină. Oriunde vrei, oricând vrei. Ne distrăm din plin ca orășeni și suntem fericiți. Mă lași să te iubesc cât de mult știu că pot, atât de mult timp cât știu că pot, iar tu ai totul, la naiba. Asta-i tot. Asta e tot ce am putut să fac și sper din tot sufletul să spui...

Îl sărut atunci, ca și cum nu ar fi cineva care citește unul dintre romanele din seria Bridgerton la doi metri distanță, ca și cum ne-am fi regăsit pe o insulă pustie după luni de zile de despărțire. Mâinile mele în părul lui, limba mea prinzându-se între dinții lui, palmele alunecându-i pe spatele meu și strângându-mă la piept în cea mai publică pipăială pe care am reușit să o facem până acum.

— Te iubesc, Nora, spune el când ne despărțim câțiva centimetri ca să respirăm. Cred că iubesc totul la tine.

— Chiar și Pelotonul meu? întreb.

— Un echipament grozav, spune el.

— Faptul că îmi verific e-mailul după orele de lucru?

— E mai ușor să împărtășești povești erotice cu Yeti fără să

trebuiască să traversezi camera, spune el.

— Uneori port pantofi foarte nepractici, adaug eu.

— Nu e nimic nepractic în a arăta sexy, spune el.

— Și cum rămâne cu pofta mea de sânge?

Pleoapele i se fac grele când zâmbește.

— Ăsta, spune el, ar putea fi lucrul meu preferat. Fii rechinul meu, Stephens.

— Sunt deja, spun eu. Întotdeauna am fost.

— Te iubesc, spune el din nou.

— Și eu te iubesc.

Nu trebuie să forțez cuvintele să treacă de un nod sau prin menghina unui gât încordat. Este pur și simplu adevărul, și iese din mine

ca o șuviță de fum, ca un suspin, ca încă o floare care plutește pe un curent care poartă miliarde de flori.

— Știu, spune el. Pot să te citesc ca pe o carte.

EPILOG

ȘASE LUNI MAI TÂRZIU

În vitrină sunt baloane, în față e o tablă pe care scrie cu creta. Prin strălucirea blândă a geamului, se poate vedea mulțimea care se învârte, toastând cu pahare de șampanie, vorbind, râzând, răsfoind cărți.

Pentru cei neinițiați, ar putea părea o petrecere aniversară. Există, la urma urmei, o fetiță cu valuri de păr blond auriu – care a împlinit patru ani de curând – care a furat o brioșă din turnul din spatele magazinului, și se desfășoară acum în opturi amețitoare printre picioarele adulților, lovindu-se de scaune și de rafturi, cu gura plină de glazură mov.

Sau mulțimea ar putea să o sărbătorească pe sora ei mai mare, cu bretonul drept și cenușiu, care a învățat în sfârșit, după mari eforturi, să

citească. (Acum își petrece aproape fiecare zi cu picioarele încrucișate, într-un puf verde din interiorul sălii de lectură pentru copii, cu o carte în poală.) Sau totul ar putea fi pentru bebelușul de pe șoldul femeii cu părul roz. A mers de-a bușilea pentru prima dată în urmă cu doar nouă zile (deși cu spatele, și doar pentru o secundă) și ai crede că a câștigat Premiul Nobel, după țipetele din convorbirea video cu mama și mătușa ei. („Fă-o din nou, Kitty! Arată-i mătușii Nono cum ești cea mai agilă și atletică bebelușă din toate timpurile!”)

Există motive de sărbătoare și pentru soțul femeii cu părul roz. După

săptămâni întregi de urmărit pescarii de la clubul local de pescuit sportiv, a prins în sfârșit ceva în acea dimineață devreme, când ceața era încă

destul de densă peste râu – chiar dacă a fost doar un sutien foarte mare.

Copila de patru ani care fură prăjituri îi trece printre picioare și se lovește în plin de bărbatul înalt și mai în vârstă care folosește bastonul.

Ea chicotește în timp ce el îi zburlește părul. Cineva îl mângâie pe braț și îl felicită că în sfârșit s-a retras.

— Acum am mai mult timp pentru a curăța jgheaburile de acasă, spune el.

Poate că toată lumea se află aici pentru a o onora pe femeia cu ochi blânzi și riduri, care se mișcă într-un nor de iasomie și iarbă – două

dintre picturile ei tocmai au fost acceptate într-o expoziție de grup.

Sau ar putea sărbători faptul că magazinul care găzduiește

petrecerea tocmai a avut cea mai profitabilă lună din ultimii opt ani.

S-ar putea să fie pentru că, după luni de lucru ca freelancer, bărbatul cu sprâncene groase și cu un zâmbet bosumflat tocmai a acceptat o ofertă

de muncă la Wharton House Books, un post cu câteva trepte mai sus decât atunci când a lucrat acolo prima dată. Sau totul ar putea avea legătură cu cutiuța de catifea pe care nu se poate opri să n-o răsucească în buzunarul de la haină. (Nu este nimic în ea; femeia i-a menționat odată că, dacă s-ar căsători cu el, ar vrea să aleagă ea însăși inelul.) Sau că femeia cu părul blond platinat care se sprijină de el știe deja de câteva săptămâni ce va spune. (A făcut o listă de argumente pro și contra, dar a sfârșit prin a scrie doar numele lui la pro și eventual să port o bijuterie pe care nu am ales-o pe viață???? la contra).

Petrecerea în cauză ar putea fi, de asemenea, pentru femeia cu ochelari groși ca o sticlă de cola, care strânge la piept un pahar de șampanie în timp ce se apropie de microfonul din centrul librăriei, unde un teanc de cărți gri-argintii este aranjat pe o masă, în fața unei săli pline cu cititori care tac, extaziați, așteptând ca ea să vorbească, să prezinte această nouă poveste unei lumi care nu mai are răbdare.

— Pentru toți cei care vor totul, începe ea, fie să găsiți ceva care să vă

fie mai mult decât suficient.

Se întreabă dacă ceea ce urmează ar putea vreodată să se ridice la înălțimea așteptărilor.

Nu știe. Niciodată nu poți ști.

Oricum, întoarce pagina.

MULȚUMIRI

De fiecare dată când scriu o carte, lista persoanelor cărora trebuie să

le mulțumesc crește, în timp ce șansele ca eu să îi pomenesc pe toți cei care merită o felicitare sinceră se micșorează. Dar am de gând să încerc oricum, pentru că adevărul este că nu aș fi fost aici, în această carte pe care o țineți în mână, fără ajutorul esențial al atâtor oameni.

Vă mulțumesc în primul rând vouă, iubita mea familie de la Berkley: Amanda, Sareer, Dache’, Danielle, Jessica, Craig, Christine, Jeanne-Marie, Claire, Ivan, Cindy și toți ceilalți. Îmi place atât de mult să

fac parte din această echipă și mă simt cu adevărat cea mai norocoasă