Ea pufnește din nou, apucându-mă de mâini.
— Te-a tratat ca pe partenera ei, Nora. Te-a tratat ca și cum ai fi fost...
ca și cum ar fi fost treaba ta să ai grijă de mine. Și te-am lăsat, după ce a murit, dar tu încă o faci. Și e prea mult. Pentru amândouă.
— Nu e adevărat, spun eu.
— Este, răspunde ea. Am și eu copii acum și, la naiba, Nora, sunt zile în care intru la duș și plâng cu nasul în buretele de lufa pentru că sunt atât de copleșită și poate că nici să le ascund asta nu este soluția, dar nu-mi pot imagina să le pun grijile mele pe umerii Talei sau ai Beei, asa cum ne-a făcut nouă mama. Mai ales ție. I-a fost foarte greu, dar era o mamă singură și erau momente în care uita asta. Au fost momente în care te trata ca pe un adult.
Un junghi de gheață mă străpunge. Vinovăție sau durere sau dorul de mama, sau toate acestea împletite într-un singur ghețar chiar în inima mea, arzându-mă așa cum numai gerul o poate face.
Ca și cum cel mai prețios lucru – singurul lucru prețios – din viața mea a înghețat atât de adânc încât pânze de păianjen de gheață îmi străbat prin vene.
— Am vrut să te ajut, spun eu. Am vrut să am grijă de tine.
— Știu. Îmi ridică mâinile între ale ei, ținându-le lângă inima ei.
Întotdeauna o faci și te iubesc pentru asta. Dar nu vreau să fii mama – și cu siguranță nu vreau să fii tatăl meu. Când îți spun că se întâmplă ceva, uneori vreau doar să fii sora mea și să spui „E nasol”, nu să încerci să
rezolvi problema.
Distanța dintre noi. Călătoria, lista, secretele. Le-am văzut pe toate acestea ca pe niște mici provocări pe care trebuie să le depășesc, sau poate ca pe niște teste pentru a dovedi că pot fi sora pe care Libby și-o dorește, iar Charlie are dreptate. Tot ceea ce vrea ea cu adevărat este o soră. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
— Îmi este greu, recunosc. Urăsc să simt că nu te pot proteja.
— Știu. Dar... Ochii ei se închid, iar când se deschid din nou, se străduiește să-și păstreze vocea sub control, cu mâinile noastre strânse tremurând între noi. Nu mă poți proteja. Iar eu trebuie să știu că mă pot descurca fără tine. Când am pierdut-o pe mama, am fost distrusă, dar niciodată nu mi-a fost teamă de cum o să ne descurcăm. Știam că tu te vei asigura că o să fie bine, și, Sore, apreciez asta mai mult decât aș putea exprima în cuvinte.
— Ai putea să încerci, glumesc eu încet. Poate să-mi trimiți o felicitare sau ceva de genul ăsta.
Râde cu lacrimi în ochi, își eliberează o mână pentru a-și șterge ochii.
— La un moment dat, trebuie să știu că pot să fac lucrurile pe cont propriu. Nu cu ajutorul lui Brendan, nu cu al tău. Iar tu trebuie să faci loc în viața ta pentru alte lucruri, pentru alți oameni care să conteze.
Am înghițit în sec.
— Nimeni nu va mai conta vreodată așa cum contezi tu, Lib.
— Nimeni nu va mai conta vreodată așa cum contezi tu, șoptește ea.
În afară de vânzătorul de covrigi.
Îmi înfășor brațele în jurul gâtului ei și o trag într-o îmbrățișare.
— Te rog să-mi spui data viitoare când afli că ai o boală sau o deficiență de vitamine, șoptesc în părul ei blond cu șuvițe roz. Chiar dacă
n-am voie să spun decât „E nasol”. Și apoi să-ți trimit acasă șase cutii cu suplimente.
— S-a făcut. Ea se retrage, zâmbetul ei transformându-se într-o grimasă. Mai e ceva ce ar trebui să știi.
„Iată”, îmi zic eu, „ceea ce mi-a ascuns.”
Ea respiră adânc.
— Mănânc carne.
Reacția mea instantanee este să sar de pe pat ca și cum tocmai mi-a spus că a sacrificat personal un vițel aici cu câteva momente în urmă și a băut sânge direct din venele sale.
— Știu! strigă ea printre degete. A început când eram însărcinată cu Tala! Din cauza anemiei. Și, sincer, am această poftă bizară și constantă
de hamburgeri Whopper.
— Câh! spun.
— M-am oprit imediat ce s-a născut! spune Libby. Dar am început din nou când am aflat despre Numărul Trei, și nu credeam că două
săptămâni de pauză ar fi făcut o diferență pentru nivelul de fier din sânge, dar n-am fost suficient de conștiincioasă în ceea ce privește completarea golurilor. Așa că. Hopa! Sau... whopa?
— Nu-mi vine să cred că m-ai păcălit să fiu vegetariană timp de un deceniu, apoi ai cedat la un Whopper!
— Cum îndrăznești? spune ea. Hamburgerii Whopper sunt grozavi.
— Bine, începi să te pricepi prea bine la minciuni.
Ea chicotește.
— OK, nu e grozav, dar dacă așa-și dorește inima...
— Inima ta are nevoie de terapie.
