Corpul meu a trecut de la iarnă la primăvară, cu toții ghioceii care se ridică prin zăpadă. Primăvara, vie și trează în sângele meu.
— Stephens, spune Charlie încet, ca o înjurătură, sau ca o rugăciune, sau ca o mantra.
— Ce faci aici? șoptesc.
— Nu sunt sigur cu ce răspuns să încep.
— Libby. Realizarea se înalță prin mine. Tu ești darul meu?
Colțurile gurii i se ridică, tachinându-mă, dar privirea îi rămâne blândă, aproape ezitantă.
— Într-un fel.
— În ce fel?
— Goode Books, spune el cu grijă, are o nouă conducere.
Îmi scutur capul, încercând să limpezesc ceața.
— A venit sora ta?
El scutură din cap.
— Nu. Sora ta.
Gura mi se deschide, dar nu iese nici un sunet. Când o închid din nou, lacrimile îmi întunecă ochii.
— Nu înțeleg.
Dar o parte din mine înțelege. Sau vreau eu să cred că înțeleg.
Am speranță. Și această speranță se înregistrează ca un nod de ațe de aur, strălucitoare, prea încâlcite pentru a putea fi înțelese.
Charlie strecoară înapoi pe raft cartea pe care am apucat-o amândoi, apoi se apropie și îmi ia mâinile într-ale lui.
— Acum trei săptămâni, spune el, eram la magazin când au apărut membrii familiei noastre.
— Familiei noastre? repet.
— Sally, Clint, Libby, spune el. Au adus un PowerPoint.
— Un PowerPoint? spun, cu fruntea încrețită.
Zâmbește.
— Era foarte organizat, spune el. Ți-ar fi plăcut la nebunie. Poate îți vor trimite o copie prin e-mail.
— Nu înțeleg, spun eu. Cum de ești aici?
— Au alcătuit o listă, spune el. „Doisprezece pași pentru a reuni sufletele-pereche” care, apropo, conținea mai multe citate din Jane Austen. Nu sunt sigur dacă de vină a fost Libby sau tata. Dar ceea ce vreau să spun este că au adus câteva argumente convingătoare.
Lacrimile îmi inundă ochii, nasul, pieptul.
— Cum ar fi?
Un zâmbet plin, strălucitor; o furtună electrică în spatele ochilor săi.
— Cum ar fi că sunt disperat să-ți văd Pelotonul în realitate, spune el. Și trebuie să știu dacă salteaua ta merită toată această publicitate. Și, cel mai important, sunt al naibii de îndrăgostit de tine, Nora.
— Dar... dar tatăl tău...
— A terminat mai devreme kinetoterapia, spune el. În Power-Point
scria că a terminat cu onoruri, dar sunt optzeci și opt la sută sigur că nu este un lucru real. Și Libby a preluat magazinul. Fetele se dezlănțuie acolo în fiecare zi, iar Tala face skanderbeg cu oricine încearcă să plece fără să cumpere ceva. E minunat. Libby a mai zis să-ți spun că ea și Brendan sunt „săraci în Manhattan, dar bogați în Carolina de Nord”, așa că, după ce va veni copilul, directoarea Schroeder o va ajuta cât timp Libby își va lua un concediu, apoi, când va fi pregătită să se întoarcă la muncă, va angaja o bonă, așa că ar trebui să nu-ți mai faci griji chiar înainte de a începe.
Râd printre lacrimi și scutur din nou din cap.
— Ai spus că mama ta nu ar lăsa niciodată pe cineva din afara familiei să conducă magazinul.
Ochii lui mă fixează și expresia lor devine serioasă.
— Cred că speră că Libby nu va rămâne în afara familiei pentru totdeauna.
Asta e tot. Barajul se rupe și izbucnesc în lacrimi de fericire, moment în care Charlie îmi ia fața între palme.
— Le-am spus părinților mei că nu-i pot părăsi dacă au nevoie de mine, și știi ce au spus?
— Ce?
Vocea mea se sparge de vreo patru ori pe această singură silabă.
— Au spus că ei sunt părinții. Vocea lui este plină de lacrimi, gâtuită.
Se pare că nu au nevoie de nimic de la mine, decât să fiu fericit. Și nu le-ar displăcea să aibă o noră sexy.
Nu știu dacă să râd sau să plâng și mai mult, sau poate doar să țip din toți plămânii. Un țipăt emoționat, nu speriat. (Așa ar trebui să spui Spaaaahhh?)
— Citatul exact din Sally? spun.
El zâmbește.
— Parafrază.
Nodul se desface, se desfășoară în mine, ajungând în sus prin gât și înrădăcinându-se în stomac pe măsură ce el continuă.
— Nora Stephens, spune el, mi-am zdruncinat creierii și asta e tot ce mi-a venit mai bun în minte, așa că sper din tot sufletul să-ți placă.
Privirea i se ridică, apoi se deschide totul la el, fața lui, postura lui, el, cel alcătuit din muchii ascuțite și bucăți zimțate și umbre, totul familiar,
