evaluându-mă, aceeași senzație de raze X pe care fiul lui se pricepe atât de bine să o evoce. A fost diferit în ultimele câteva săptămâni. Clint râde ca pentru sine. Știi, obișnuiam să încerc să citesc o carte pe lună cu el. Am făcut asta în tot liceul și în facultate. Îi ceream recomandări – ultimul lucru pe care îl citise și îi plăcuse, ca să avem mereu ceva de discutat, care să conteze pentru el. Avea probabil paisprezece ani când am citit prima dată una dintre cărțile lui și m-am gândit: „La naiba! Puștiul ăsta m-a depășit”.

Când încerc să-l contrazic, Clint ridică o mână.

— Nu vreau să spun asta într-un mod autoironic. Sunt un om destul de inteligent, în felul meu. Dar sunt uimit de fiul meu. L-aș putea asculta pe puștiul ăla vorbind mult mai mult decât i-ar plăcea lui vreodată să

vorbească, despre aproape orice. Prima dată când eu și Sal l-am vizitat la New York, totul a avut un sens perfect. Era ca și cum ar fi trăit la jumătate de volum până în acel moment. Nu asta își dorește un părinte pentru copilul său.

Jumătate de volum.

— A fost diferit în ultimele săptămâni. În crisparea gurii lui, văd nuanțe ale fiului său, biologic sau nu. S-a simțit mai bine. Mai mult ca el însuși.

Și eu am fost diferită.

Mă întreb dacă nu cumva am trăit și eu la jumătate de volum până

acum. Cu agenția. Cu întâlnirile. M-am înghesuit într-o formă care mi s-a părut robustă și sigură în loc să fie corectă.

— Știi, spun cu prudență, fără să vreau să-l demasc pe Charlie în vreun fel, dar și simțind nevoia să-l apăr, cumva, să nu aleg politețea sau simpatia sau câștigarea cuiva de partea mea în detrimentul lui, poate că

încerci să dovedești că nu ai nevoie de el, pentru că tu crezi că nu vrea să

fie aici. Dar nu te purta ca și cum nu ar face nimic bun, sau ca și cum nu ar putea ajuta. Orașul ăsta i-a dat deja destule motive să simtă că nu-și găsește locul aici, iar ultima persoană de la care are nevoie să audă asta ești tu.

Face ochii mari. Deschide gura ca să obiecteze.

— Nu contează dacă asta simți sau nu, ci dacă așa i se pare lui, spun eu. Și dacă îl lași să te ajute, o va face. Mai bine decât te-ai fi așteptat vreodată.

Cu asta, mă întorc și plec înainte să mi se mai scurgă vreo lacrimă.

CAPITOLUL 36

Când ies din clădire, în aerul clar și răcoros de septembrie, o avalanșă de roz și portocaliu se aruncă spre mine. Parfumul de lămâie și lavandă al lui Libby mă învăluie în timp ce ea strigă:

— Ai reușit!

— Dacă prin asta, spun eu, vrei să zici că am terminat primul pas al unui proces de interviu care s-ar putea să nu ducă nicăieri, atunci sigur că da.

Ea se retrage, radiind. Părul ei a redevenit aproape în întregime blond, dar hainele îi sunt la fel de colorate ca întotdeauna.

— Ce au spus?

— Ținem legătura, răspund eu.

Își trece brațul prin al meu și mă întoarce pe trotuar.

— Ai obținut slujba.

Nervii mi se agită în stomac.

— Mă simt de parcă aș fi în prima zi de școală, sunt dezbrăcată și mi-am uitat combinația de la dulap. Stai – nu, e ultima zi de scoală și nu m-am dus niciodată la matematică, plus toate celelalte lucruri.

— Incertitudinea îți face bine, spune ea. Tu chiar îți dorești asta, Sore. E un lucru bun. Acum să mergem, mi-e foame. Ai lista?

— O, te referi la lista asta? spun, scoțând foaia laminată pe care a făcut-o cu tot ce trebuie să mâncăm, să bem și să facem înainte să plece.

Ne vedem cam în fiecare zi. La prânz, sau la o plimbare la locul de joacă de lângă casa ei, sau stând pe podea în living și împachetând animale de pluș și salopete mici în cutii de carton. (Câteodată plâng din cauza unor combinezoane deosebit de mici care au fost mai întâi ale Beei, apoi ale Talei și care vor fi moștenite în curând de Numărul Trei).

Într-o sâmbătă, le ducem pe fete la Muzeul de Istorie Naturală și petrecem două ore și jumătate în sala cu balena uriașă. Într-o altă seară, eu, Brendan și Libby ne întâlnim la pizzeria noastră preferată din Dumbo și stăm pe terasă să vorbim până când personalul începe să facă curățenie ca să închidă.

Plătim prea mult pentru a ne face caricaturile în Central Park.

Rugăm un turist să ne facă o poză de familie la Fântâna Bethesda. Ne întâlnim să mâncăm clătite, duminică de duminică, în locul preferat al lui

Libby din Williamsburg.

Și apoi vine noiembrie.

Pleacă într-o zi de joi, foarte devreme. Fetele sunt atât de somnoroase încât le putem urca în camionul de mutări fără prea multă

tevatură și, în secret, sunt dezamăgită. Mă omoară să le aud plângând când spun mătușa Nono, dar să nu le aud e și mai rău.

Brendan și cu mine ne îmbrățișăm de rămas-bun, apoi el se urcă în camionul închiriat pentru a ne lăsa mie și lui Libby puțină intimitate.

— Fugi! îi șoptesc tare lui Libby, iar el îmi zâmbește înainte de a închide ușa.

Libby plânge deja. A spus că așa s-a trezit. Eu nu am plâns, dar nici nu sunt sigură că am dormit.

A treia oară când m-am trezit brusc, am intrat pe internet și am făcut programări atât la un terapeut, cât și la un specialist în somn, apoi am comandat patru cărți care promiteau că „au ajutat milioane de oameni în situația mea!”

A fost aproape plăcut să am altceva la care să mă concentrez în toiul nopții.

— Vom vorbi tot timpul, promite Libby. O să te saturi de mine.

Vântul este înghețat și eu ridic vârfurile reci ale degetelor surorii mele ca să suflu peste ele.

Își dă ochii peste cap, râzând cu lacrimi.

— Tot ca o mamă te porți.

— Uite cine vorbește. Mă aplec să-i sărut burta. Să fii cuminte, Numărul Trei, iar mătușa Nono îți va aduce un cadou când va veni în vizită. O motocicletă, poate, sau niște droguri recreaționale.

— Nu știu ce să spun.

Vocea lui Libby se frânge. O trag într-o îmbrățișare.

— E nașpa.

Se relaxează în brațele mele.