Degetele aspre ale lui Charlie se întorc la ale mele. Îmi ridică mâna, trecându-și buzele peste încheieturile degetelor mele.
— Hei. Ne vom da seama ce este în neregulă și vom face tot ce putem pentru a rezolva problema.
— Lista aia nenorocită. Pieptul mi s-a strâns și nu mai pot să extrag decât o șoaptă. A făcut prea multe. N-ar fi trebuit să o las. Am dormit afară în căldură si... am lucrat la această strângere de fonduri. Ar fi trebuit să se odihnească.
Charlie se așază, trăgându-mă în poala lui, cu orice gând de discreție, de evitare a complicațiilor dispărut într-o clipă. Am nevoie de el, iar el este aici, îmi dau seama. Pe deplin, fără rezerve sau condiții.
Mâna lui îmi alunecă pe ceafă, se strecoară sub părul meu, iar eu sunt înfășurată în el ca și cum ar fi fortăreața mea personală de piatră. Ca și cum, chiar dacă m-aș destrăma, nimic nu ar putea ajunge la mine.
— Libby ia decizii pentru Libby, spune el. Imaginează-ți cum ai reacționa dacă cineva ar încerca să te oprească să faci ceea ce vrei, Stephens. O urmă de zâmbet îi relaxează gura bosumflată. De fapt, nu-ți imagina asta. Este nepotrivit să te exciți într-un spital.
Râd slab, lipită de pieptul lui, și un alt nod se desface în pieptul meu.
— Mi-a scăpat ceva. Eu sunt aici cu ea, iar Brendan nu este, și... Mă
opresc. Restul vorbelor se rostogolesc dureros: E treaba mea să am grijă
de ea.
— Știu că este înfricoșător să fii aici, spune el. Dar acesta este un spital bun. Sunt pricepuți. Degetele lui mi se mișcă în cercuri liniștitoare și ritmice pe ceafă. Aici a venit și tata.
Cuvintele „tip de treabă” îmi trec prin minte, ca imaginea imprimată
pe retină lăsată în urmă de blițul unui aparat foto.
Așa spunea Charlie despre tatăl lui. „Un tip de treabă. Cea mai bună
persoană pe care o cunosc.”
— Ce s-a întâmplat? întreb.
După o tăcere prelungită, el spune:
— Primul atac cerebral nu a fost prea rău. Dar ultimul... a fost în comă timp de șase zile.
Își urmărește degetul mare care trece înainte și înapoi peste al meu.
Se încruntă. În ziua în care ne-am cunoscut, am confundat această
expresie cu supărarea, cu melancolia, dovadă că era la fel de cald și de uman ca un bloc de marmură.
Acum nu face decât să scoată în evidență privirea pierdută din ochii lui.
— Omul ăsta uriaș, îndemânatic, care poate repara orice, construi orice. Și în patul acela de spital, părea...
Se întrerupe. Îmi înfășor mâna liberă în părul lui de la ceafă.
— Părea bătrân, spune Charlie. Apoi, după o tăcere încordată: Când eram copil, tot ce mi-am dorit vreodată era să fiu ca el, dar nu am fost.
Dar el m-a făcut mereu să simt că e în regulă să fiu așa cum sunt.
Îi cuprind maxilarul și îl privesc. Mă întreb dacă poate vedea fiecare cuvânt din expresia mea, pentru că le simt cum urcă prin tuneluri din interiorul meu cel mai adânc. „Ești mai mult decât bine.”
Își drege glasul.
— Tatăl meu este în viață datorită a ceea ce au reușit să facă pentru
el doctorii de aici. Cu ei și cu tine de partea ei, Libby va fi bine. Trebuie să
fie.
Ca la un semn, doctorul, un bărbat chel, cu cioc și sprâncene ca ale lui Salman Rushdie, iese din sala de examinare.
Țâșnesc în picioare.
— E bine?
— Se odihnește, spune el. Dar mi-a dat permisiunea să vorbesc cu amândoi.
Face semn cu capul spre Charlie, care se ridică, strângându-mă și mai tare de mână, ancorându-mă în realitate.
— Ce s-a întâmplat? întreb.
Într-o clipă, mintea mea trece în revistă toate afecțiunile pe care le cunoaște.
„Atac de cord.”
„Accident vascular cerebral.”
