Maxilarul lui se încordează pe tâmpla mea.

— Bineînțeles că te iubesc, Nora. Dacă te-aș iubi mai puțin, aș

încerca să te conving că ai putea fi fericită aici. Nu ai idee cât de mult îmi doresc să-ți fiu suficient.

— Charlie..., încep eu.

— Nu mă autovictimizez, îmi spune el încet la ureche. Doar că nu cred că așa funcționează lucrurile în viața reală.

— Dacă cineva ar putea fi de ajuns, spun, cred că tu ai fi acela.

Brațele lui se strâng în jurul meu, iar vocea îi scade până la o șoaptă

tandră.

— Mă bucur că am avut momentul nostru. Chiar dacă nu a durat atât de mult pe cât ne-am fi dorit.

Ochii îmi sunt atât de plini de lacrimi, încât ringul de dans se dizolvă

în dungi de culoare și lumină.

— Dar, răzbat în cele din urmă, cu ochii închiși, chiar a fost al naibii de perfect.

— O să-ți fie bine, Nora, îmi șoptește el pe tâmplă, iar mâinile i se relaxează. O să-ti fie mai mult decât bine.

Așa cum i-am cerut, nu există nici un la revedere.

Când cântecul se termină, el mă sărută pentru ultima dată pe obraz.

Ochii mi se închid.

Când îi deschid, a dispărut. Dar încă îl simt peste tot.

Eu sunt Heathcliff.

O iau spre marginea întunecată a pieței orașului și le trimit un mesaj lui Libby și Brendan, spunându-le că mă voi întâlni cu ei acasă.

— Pleci?

Nu numai că scot un țipăt surprins, ci îmi arunc și poșeta. Se izbește de un ghiveci.

— Nu am vrut să te sperii.

Clint Lastra stă pe o bancă, cu cadrul de mers lângă el, în timp ce câteva molii rătăcite se învârt pe deasupra lui.

Îmi recuperez poșeta, ștergându-mă la ochi cât de discret pot.

— Mâine am un zbor devreme.

El dă din cap.

— Nici pe mine nu m-ar deranja să mă culc, dar Sal nu mă scapă din ochi. Îmi aruncă o privire ironică. E greu să îmbătrânești. Toată lumea te tratează din nou ca pe un copil.

— Aș fi dat orice să o văd pe mama îmbătrânind.

Vorbele mi-au ieșit din gură înainte să-mi dau seama că nu era doar o notiță în mintea mea.

— Ai dreptate, spune Clint. Sunt norocos. Totuși, nu mă pot abține să nu simt că îl dezamăgesc.

Mi se ridică sprâncenele.

— Pe cine? Pe Charlie?

Colțul gurii lui se lasă în jos.

— Nu trebuia să fie așa. Nu trebuia să fie aici.

Ezit, întrebându-mă pentru o clipă cât de multe pot să spun, sau chiar dacă ar trebui să spun ceva.

Abia dacă am schimbat două vorbe cu Clint în săptămânile în care am fost aici.

— Poate că nu, spun cu tărie. Dar pentru el înseamnă mult să

reușească să fie aici pentru tine. Este important pentru el.

Clint se uită melancolic spre mulțimea de pe ringul de dans, acolo unde eu și Charlie stăteam împreună cu câteva clipe în urmă.

— N-o să fie fericit.

Nu sunt sigură că este atât de simplu. Nu e ca și cum n-aș fi fericită

dacă aș rămâne aici cu Libby. Mai degrabă m-aș simți ca și cum aș

împrumuta blugii cuiva. Sau ca și cum aș lua o pauză de la propria mea viață, ca și cum aceasta ar fi o perioadă în care m-aș fi abătut pentru o vreme de la propriul meu drum.

Am mai făcut asta și nu am avut niciodată regrete, nu tocmai.

Întotdeauna au existat lucruri pentru care să fiu recunoscătoare.

Asta e viața. Întotdeauna iei decizii, o iei pe căi care te îndepărtează

de restul înainte de a vedea unde se termină. Poate de aceea noi, ca specie, iubim atât de mult poveștile. Toate acele șanse de a o lua de la capăt, oportunități de a trăi viețile pe care nu le vom avea niciodată.

— El vrea să fie aici pentru tine și pentru Sally, spun eu. Se străduiește din greu să fie ceea ce crede el că aveți voi nevoie să fie.

Tipul de treabă care este în mod evident Clint Lastra se șterge pe obraz. Mâinile îi tremură puțin când și le lasă pe picior.

— Întotdeauna a fost special, spune Clint. Ca și mama lui. Dar uneori... ei bine, cred că lui Sally i-a plăcut întotdeauna să iasă puțin în evidență. Gura i se strâmbă. Cred că fiul meu și-a petrecut cea mai mare parte a vieții simțindu-se singur. Clint se uită pieziș la mine,