— Ceva de genul ăsta, spun eu. O să-mi vină în minte.
Ușa de la salonul lui Libby scârțâie și deschid ochii.
Asistenta zâmbește.
— Sora ta e gata să te primească.
CAPITOLUL 28
Libby stă pe marginea patului, deja schimbată înapoi în rochia ei de vară mov cu buline albe și cu un aer complet spăsit. Un zâmbet docil i se arată pe buze.
— Bună.
— Bună.
Închid ușa și mă duc să mă așez lângă ea.
După o clipă, mă întreabă:
— Ești bine?
Ezit.
— Libby, nu eu sunt cea care a leșinat și aproape că și-a spart capul de o casă de marcat de pe vremuri.
Își mușcă buza.
— Ești furioasă. Își răsucește mâinile în poală. Că nu ți-am spus că
s-a întâmplat asta înainte.
— Nu înțeleg.
Ochii ei se îndreaptă pe furiș spre mine.
— Nici eu nu înțeleg de ce nu mi-ai spus că ai avut o șansă la o slujbă
de redactor.
— A fost cu ani în urmă, spun eu. Era o slujbă de începător, iar salariul era de rahat. N-a fost vorba numai de tine. Existau multe motive să rămân la agenție.
Se uită la mine cu ochii de safir apoși, cu un rid între sprâncene.
— Ar fi trebuit să-mi spui.
— Ar fi trebuit, aprob eu în șoaptă. Și tu ar fi trebuit să-mi spui despre toate astea.
Libby scoate un oftat.
— Nimeni nu știa în afară de Brendan. Si el a vrut să-ți spun, dar știam că te-ar fi speriat. Și e ceva foarte comun. Adică, doctorul meu era destul de sigur că totul va fi bine. N-am vrut să te împovărez.
Mă întind spre mâna ei.
— Libby, nu ești o povară. Tu ești tot ce contează. Tu ești pe primul loc. Adaug ușor: Chiar și înaintea carierei mele. Chiar și a bicicletei mele Peloton.
Pufăie și își trage mâna de pe a mea.
— Știi ce sentiment de vinovăție aduce asta, Sore? Să știu că ai renunța la tot pentru a-mi gestiona viața? Că ai renunța la slujba ta de vis ca să mă îngrijești? Mă face să mă simt... incapabilă.
— Vreau doar să fiu alături de tine, am motivat eu.
— Nu ar trebui să fiu mereu pe primul loc, Nora, spune ea încet. Și nici clienții tăi nu ar trebui să fie.
— Bine, spun eu. De acum încolo, vânzătorul de covrigi e pe primul loc, dar tu ești pe locul doi.
— Vorbesc serios. Mama se aștepta la prea multe de la tine.
— Ce are mama de-a face cu asta? întreb eu.
— Totul. Înainte ca eu să pot protesta, Libby continuă: Nu spun că o învinovățesc – era într-o situație imposibilă și a făcut o treabă
extraordinară cu noi. Dar asta nu schimbă faptul că uneori uita a cui treabă era să aibă grijă de noi.
— Lib, ce...
— Tu nu ești tatăl meu, spune ea.
— De unde și până unde?
