mereu loc să crească.

Compromisuri care spun: în inima mea va exista mereu un spațiu cu forma ta, iar dacă forma ta se va schimba, mă voi adapta.

Oriunde am merge, dragostea noastră se va întinde pentru a ne îmbrățișa, iar asta mă face să simt că... totul va fi bine.

CAPITOLUL 37

Pe data de 12 decembrie la ora unsprezece și douăzeci, mă îndrept spre Freeman Books.

Este singura zi din an pe care mi-am luat-o întotdeauna liberă la agenție și, de îndată ce am început la editura Loggia, am cerut și acolo să

am zi liberă atunci.

Curba de învățare este brutală, dar după atâția ani în care am știut exact cum să-mi fac treaba, provocarea este entuziasmantă. Trec prin fiecare dintre manuscrisele autorilor pe care i-am moștenit, ca un arheolog la un sit de săpături nou-descoperit.

Este posibil să fii un fanatic al redactării cărților? Dacă da, asta sunt eu.

Era cât pe ce să nu mă bucur că lipsesc azi de la serviciu, dar dacă tot nu voi fi la birou, măcar voi fi înconjurată de cuvinte.

Merg pe jos fără să mă grăbesc, bucurându-mă de o rază de soare surpriză care topește zăpada pe trotuar, iar căldura slabă se infiltrează în haina mea preferată cu model herringbone. La restaurantul unde lucra mama, îmi cumpăr o cafea și o brioșă. A trecut mult timp de când nu m-a mai recunoscut nimeni aici, dar sunt destul de sigură că lucrează aceeași casieră care ne-a taxat pe Libby și pe mine pe 12 decembrie anul trecut, iar asta e suficient pentru a mă umple de un plăcut sentiment de apartenență.

Apoi simt o durere ascuțită, ca și cum m-aș fi atins de partea rănită a inimii mele: „Charlie ar trebui să fie aici”. Nu evit să mă gândesc la el, așa cum făceam cu Jakob. Chiar dacă mă doare, atunci când gândul îmi străbate mintea, e ca și cum mi-aș aminti de o carte preferată. Una care te-a lăsat eviscerată, desigur, dar una care te-a și schimbat pentru totdeauna.

Trec pe lângă o florărie cu un cort de plastic încălzit în jurul fațadei și mă aplec să cumpăr un buchet de flori dintre care unele au petale de un roșu intens, altele frunze verzi argintii și flori mici și albe. Nu mă

pricep la tipurile de flori, dar acestea trebuie să fie rezistente ca să

înflorească iarna, iar eu le respect pentru asta.

La unsprezece și patruzeci și cinci, sunt încă la două străzi distanță, iar telefonul meu vibrează în buzunarul hainei. Mutând buchetul sub

braț, cotrobăi prin buzunar, apoi îmi smulg mănușa cu dinții ca să

deblochez telefonul și să citesc mesajul lui Libby.

La mulți ani! scrie, ca și cum i-ar trimite textul direct mamei.

La mulți ani, îi scriu înapoi, cu o înțepătură în piept. E greu să fim departe una de alta astăzi. E prima dată când trebuie să fac asta fără ea.

FaceTime mai târziu? scrie ea.

Bineînțeles, spun eu.

Tastează un minut, în timp ce eu mă grăbesc să traversez ultimul bloc. Ai primit cadoul meu?

De când ne facem cadouri de ziua mamei? scriu eu.

De când suntem departe una de alta în ziua asta, spune ea.

Ei bine, eu nu ți-am luat nimic.

E firesc, spune ea. Poți să-mi rămâi datoare. Dar tu nu ți-ai primit cadoul încă?

Nu, scriu eu. Am ieșit.

Ah, spune ea. Ești deja la Freeman's?

În aproximativ trei secunde ajung. Deschid ușa cu umărul și pășesc în căldura familiară și prăfuită.

Te las, spune ea. Dar trimite-mi o poză când ajunge cadoul, bine?

Îi răspund cu un deget în sus și o inimă, apoi îmi las telefonul și mănușile în buzunare, ca să am mâinile libere pentru a căuta printre cărți.

Mă îndrept direct spre rafturile cu romane de dragoste. Anul acesta, voi cumpăra două exemplare din ce voi alege și îi voi trimite unul lui Libby. Sau, și mai bine, îl voi lua cu mine când o voi vizita de sărbători și la nașterea Numărului Trei.

În timp ce mă plimb și privesc sutele de cotoare imaculate, timpul se derulează în jurul meu cu încetinitorul. Nu trebuie să merg nicăieri. Nu am nimic de făcut.

Parcurg rezumatele și citatele de pe coperți, răsfoind unele dintre ultimele pagini și lăsându-le pe altele necitite.

Din nou și din nou, întreb: „Ce zici de asta, mamă? Ți-ar plăcea asta?”

Și apoi: „Mie mi-ar plăcea asta?” Pentru că și asta contează.

Ori de câte ori sunt în fața unui rând de cărți, parcă aud râsul zgomotos al mamei, simt mirosul ei cald de lavandă. O dată, eu și Libby eram atât de absorbite de activitățile noastre din ziua de 12 decembrie,

încât, timp de vreo zece minute, nu l-am observat pe bărbatul în trenci de lângă noi care făcea tot posibilul să-și expună părțile intime.

(Când s-a întâmplat acest lucru, și am observat în sfârșit, m-am auzit spunând calm, dezinteresat – cu o carte încă în mână – „Nu”. Privirea de pe fața lui mi-a dat cel mai mare impuls de putere pe care l-am avut până

acum, iar eu și Libby am râs săptămâni întregi de ceea ce altfel ar fi putut fi o experiență destul de traumatizantă.)

Așa că, deși sunt conștientă că mai sunt câteva persoane care se învârt în jurul meu la periferia câmpului vizual, nu recunosc exact pe nici una dintre ele până când nu întind mâna după romanul Bădăranul al lui January Andrews, doar pentru a vedea că și altcineva întinde mâna spre el în același moment.

Cei mai mulți oameni, cred, ar mormăi: „Îmi pare rău!” Dar mie îmi iese un „Ah!”

Nici unul dintre noi nu dă drumul cărții – tipic orășenilor – și mă

învârt spre rivalul meu, fără să vreau să dau înapoi.

Inima mi se oprește.

Bine, sunt sigură că nu se oprește, de fapt. Sunt încă în viață.

Dar asta e, îmi dau seama, la asta se referă toate acele mii de scriitori care au încercat să descrie senzația de a-ți urma ani de zile traseul vieții doar pentru a te lovi de ceva care o schimbă pentru totdeauna.

Felul în care te străbate senzația, de la centru spre exterior. Cum o simți în gură și în degetele de la picioare deodată, o duzină de mici explozii.

Și apoi o desfășurare de căldură de la claviculă la coaste, la coapse, la palme, ca și cum doar văzându-l ar fi declanșat deschiderea unui fel de crisalidă.