Și acesta este cel care are puterea de a te distruge cărămidă cu cărămidă.”
— Ce mai face Libby? întreabă el.
— Ei bine, spun eu, acum are carne de vită uscată în poșetă.
— Deci, cred că spui că e o șaorma cu de toate.
Îmi înclin capul pe spate și un veritabil hohot de râs izbucnește din mine.
— Ce-i cu orașul ăsta și cu jocurile de cuvinte?
— Habar n-am despre ce vorbești, spune el fără nici o intonație.
— Am pus un pariu cu Libby.
Mă aplec în față peste laptop, ecranul se pliază pe jumătate închis.
— Asta nu e tocmai corect față de Libby, spune Charlie. Întotdeauna sunt înclinat să fiu de partea rechinului.
Căldura îmi umple pieptul, dar eu continui, fără să mă descurajez, căci sunt un rechin-ciocan până în măduva oaselor.
— Spaaaahhh trebuie spus ca un suspin sau ca un țipăt?
Charlie își duce mâna la ochi și începe să râdă.
— Ei bine, nu-mi place să încurc și mai mult lucrurile, dar pe vremea când locuiam eu aici, se numea G Spa. Așa că bănuiesc că pronunția depinde de cum crezi că sună un orgasm.
— Tocmai ai inventat asta, spun eu.
— Am o imaginație bună, spune el, dar nu chiar atât de bună.
— Ce se întâmplă în aceste săli sfințite, mă întreb, și este oare legal?
— Sincer, spune Charlie, cred că a fost doar o coincidență. Numele proprietarei este Gladys Gladbury, așa că cred că asta era referința pe care o urmărea.
— Poate că asta a vrut, dar a lovit cu siguranță în punctul G Spa.
Își trece palma peste față.
— Mintea ta de coșmar, spune el, este preferata mea, Stephens.
Începe să-mi fiarbă sângele în vene când ne privim.
— Cred că ar trebui să citim.
— Cred că da, spun eu.
De data aceasta, se uită primul în altă parte, apoi își mută cursorul pe ecranul laptopului.
— Anunță-mă când ai terminat, spune el.
Cu un oarecare efort, îmi îndrept atenția spre Frigida. În câteva paragrafe, Dusty m-a prins. M-am cufundat în cuvintele ei, înghițită din cap până în picioare de poveste.
Nadine și Lola, kinetoterapeuta cea veselă, o duc de urgență pe Josephine la spital, dar după douăzeci și două de ore, edemul de pe creierul lui Jo încă nu a scăzut. Nadine trebuie să fugă acasă pentru a hrăni motanul vagabond pe care îl găzduiește, iar până atunci, furtuna se întețește.
Aici, în Goode Books, pereții freamătă de la tunetele din realitate.
Nadine strigă motanul în timp ce se plimbă prin apartamentul ei întunecat, dar nu i se răspunde cu obișnuitul miorlăit neîntrerupt. Vede fereastra de deasupra chiuvetei; o lăsase crăpată, iar acum este larg
deschisă.
Aleargă în ploaie, dorindu-și să fi dat un nume motanului, pentru că
nu obține nimic țipând „Nenorocitule, întoarce-te!” în bătaia vântului. În cele din urmă, zărește motanul tărcat ghemuit la jumătatea canalului de scurgere.
Nadine începe să traverseze strada, aude zgomotul cauciucului frânând pe asfaltul umed, vede mașina care se îndreaptă spre ea.
Și apoi – aerul i se scurge din plămâni.
Ochii i se închid brusc, iar durerea îi străbate coastele. Când deschide ochii, se află pe acostamentul de iarbă, cu Lola întinsă peste ea.
În timp ce-și trag sufletul, motanul iese din canalul de scurgere, se uită la ea precaut și pleacă săltând.
— La naiba! spune Lola, care se agită să fugărească animalul.
Nadine o prinde de braț.
— Lasă-l în pace, spune ea. Nu-l pot ajuta.
