Mă aștept să fiu nevoită să înot prin supa gândurilor și sentimentelor mele, să mă străduiesc să scot câteva cuvinte după un acces de o tuse secerătoare.
În schimb, îmi aud vocea ca și cum aș fi trecut printr-un tunel:
— Da.
— Da? spune Sharon. Te vei întâlni cu noi?
Mă apăs pe puntea nasului în timp ce presiunea îmi intră în craniu.
Nu este genul de decizie pe care o iei pur și simplu. Cu atât mai puțin atunci când sora ta se află în mijlocul unei crize potențial foarte costisitoare.
— Aș vrea să mă gândesc la asta, dau înapoi. Pot să te sun peste câteva zile?
— Bineînțeles, spune ea. Bineînțeles! Ar fi o decizie importantă. Dar recunosc, când Charlie mi-a spus că ai putea fi interesată, am fost foarte încântată.
Abia dacă mai aud restul. Mintea mea a devenit ca un panou de plută de la FBI, din acelea cu șnur roșu în zigzag prins între piuneze, încercând să facă lucrurile să se adune, să le facă pe toate să se
potrivească într-un model neîntrerupt, să-mi dea o dovadă că poate funcționa, că pot avea asta, că nu e prea frumos ca să fie adevărat.
După ce închid, mă așez pe o bancă sub un felinar, așteptând să-mi treacă amețeala. După șase minute, încă mă simt ca și cum as fi într-un acvariu, cu tot ce e în afară curbat și distorsionat în jurul meu. Când, în sfârșit, mă întorc, clopoțelul de deasupra ușii magazinului pare să sune de la kilometri depărtare, dar vocea lui Libby este aproape de mine și stridentă.
— Iată-te, în sfârșit. Cu o supărare evidentă, adaugă: Putem merge la cină acum, sau trebuie să ajungi la o ședință a consiliului de administrație?
Mă simt fragilă, întinsă prea mult în prea multe direcții, iar când ea își dă ochii peste cap, ceva din mine cedează în sfârșit:
— Poți să nu mai faci asta, Libby? Nu acum.
— Să fac ce anume? spune ea. Ai spus că vei fi complet prezentă
după ora cinci și...
— Oprește-te.
Ridic o mână, încercând să rețin noua avalanșă de șnur roșu și piuneze care plouă peste mine, realitatea care se prăbușește din toate direcțiile.
Pentru că, chiar dacă îmi doresc această slujbă, nu o pot avea.
La fel cum nu am reușit nici de data trecută. Dar cel puțin atunci, Libby mi-a spus prin ce trecea. Cel puțin nu aruncam săgeți cu amortizor în întuneric, sperând că vor astupa găurile unei nave care se scufundă.
— Ce se întâmplă cu tine? întreabă ea, cu sprâncenele ridicate, cu fața chinuită de consternare.
Un val de neoprit se ridică prin mine.
— Cu mine? repet. Nu eu sunt cea care se furișează, dispare, nu răspunde la mesajele soțului ei, păstrează secrete. Am fost pe deplin prezentă, Libby, toată luna, iar tu încă mă ții în întuneric. Îmi simt pulsul neregulat și furnicături în degete. Nu te pot ajuta dacă nu-mi spui!
— Nu vreau ajutorul tău, Nora! Pălește la gândul ăsta, se leagănă pe picioare. Știu că obișnuiam să mă bazez mult pe tine și îmi pare rău pentru asta, dar nu vreau să fiu o altă scuză pentru ca tu să nu ai o viață...
— A, da, mă enervez. Eu nu am o viață! „Singurul lucru care contează pentru mine este cariera mea.” Știi ce, Libby? Dacă asta ar fi
adevărat, aș fi redactoare chiar acum! N-aș fi refuzat slujba pe care de fapt o voiam ca să-ți permiți tu cea mai bună afurisită de doula din Manhattan!
Fața ei este albă acum, fruntea îi este umedă.
— Stai puțin... tu...
Respirația îi este superficială. Se întoarce, punându-și o palmă pe tejghea. Cealaltă mână și-o ridică la frunte și închide ochii. Își scutură
capul, adunându-se.
— Libby?
Fac o jumătate de pas spre ea, cu inima în gât.
Dar chiar atunci ea se prăbușește.
CAPITOLUL 27
O prind, dar nu sunt destul de puternică să o susțin în picioare.
— Ajutor! strig în timp ce ne prăbușim la pământ, căderea ei puțin atenuată totuși.
Ușa de la birou se deschide, dar eu tot strig „Ajutor”, țipând ca și cum ar avea vreun efect, ca și cum doar faptul că urlu cuvântul ar avea putere. Acțiunea în locul inacțiunii. Mișcarea în locul stagnării. O iluzie de control.
Charlie vine în fugă, se ghemuiește lângă noi.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu știu! spun. Libby. Libby.
