— Am fost invitată să candidez pentru un alt post de redactor, rostesc eu.

Libby clipește rapid, cu lacrimi încă în ochii ei albaștri strălucitori.

— C-ce?

Mă uit la șirul de copaci de dincolo de pajiște.

— Slujba lui Charlie la Loggia, spun. Vor pe cineva care să meargă la birou, iar el rămâne aici. Așa că i-a menționat asta redactoarei lui Dusty.

Aș prelua o parte din lista lui, apoi aș începe să-mi clădesc și eu una proprie.

— E visul tău, spune Libby cu răsuflarea tăiată.

Ceva legat de acest cuvânt declanșează focuri de artificii în corpul meu.

— Eu...

Nu mai iese nimic altceva.

Se întinde spre mâinile mele, le strânge cu putere, cu vocea răgușită:

— Trebuie să o faci.

Mi se strânge pieptul în timp ce o studiez, singura față pe care o cunosc mai bine decât pe a mea.

— Trebuie să o faci, spune ea printre lacrimi. Este ceea ce îți dorești.

Este ceea ce ți-ai dorit întotdeauna și... nu amâna din nou, Nora. Este visul tău.

— Nu e ceva ce am...

Îmi flutur mâna într-o spirală vagă.

— Ceva ce ai mai făcut? spune ea.

— Și dacă nu merge...

— Poți s-o faci, îmi spune ea. Poți s-o faci, Nora. Și dacă nu reușești, cui îi pasă?

— Păi, mie, spun eu.

Brațele ei se încolăcesc în jurul gâtului meu. O scutură ceva între suspine și chicoteli.

— Vei avea aici cea mai bună cameră de oaspeți din lume, strigă ea.

Și dacă totul se va duce de râpă acolo, vei veni să stai cu noi. O să am

grijă de tine, bine? O să am grijă de tine așa cum ai avut tu mereu, mereu grijă de mine, Nora.

Vreau să-i spun cât de perfecte au fost aceste ultime trei săptămâni.

Vreau să-i spun că este cea mai fericită perioadă pe care îmi amintesc să o fi avut, dar și cea mai mare durere pe care am simțit-o vreodată.

Pentru că toate acele goluri dintre noi au dispărut în sfârșit, dar impactul coliziunii a zdruncinat până și ultima rămășiță de gheață, lăsând în urmă doar o tandrețe moale și dezvelită.

Așa că tot ce pot face este să plâng împreună cu ea.

Cumva, nu m-am gândit niciodată că aceasta ar putea fi o opțiune: că doi oameni, în aceeași îmbrățișare, s-ar putea destrăma. Că poate nu e treaba nici uneia dintre noi să avem o coloană vertebrală de oțel. Că

amândouă am putea supraviețui acestei dureri fără să o împărțim.

— Nu știu cum să trăiesc fără tine, Nora, scâncește Libby. Nu m-am gândit niciodată că voi fi pusă în situația asta. Și știu că e bine pentru mine și Brendan, dar... la naiba, credeam că noi două vom fi mereu împreună. Cum este posibil ca doi oameni care se simt bine împreună să

se simtă bine în două locuri diferite?

— Poate că nici măcar nu voi primi slujba, spun eu.

— Nu, răspunde Libby cu forță. Nu mai încerca să repari situația.

Nu mă alege pe mine în locul tău, bine? Facem asta de ani de zile și aproape că ne-a distrus. E timpul să fim doar surori, Nora. Nu mai încerca să repari asta. Stai aici cu mine și spune că e nașpa.

— Așa este. Îmi strâng ochii. Este nașpa rău de tot.

Nu am știut ce putere au aceste cuvinte. Nu repară nimic, nu fac nimic, dar doar spunându-le mă simt ca și cum aș planta în pământ un țăruș care ne ține împreună, cel puțin în acest moment.

E nașpa și nu pot schimba nimic, dar sunt aici, cu sora mea, și cumva vom trece peste asta.

Poți să scoți orășeanul din oraș, dar orașul va fi rămâne mereu în el.

Cred că este la fel și în cazul surorilor.

Oriunde am merge, nu ne vom părăsi una pe cealaltă. Nu am putea nici dacă am vrea. Și nu o facem. Niciodată n-o vom face.

Brendan se întâlnește la proprietate cu inspectorul imobiliar, iar Libby și fetele rămân cu mine, oferindu-i liniștea de care are nevoie după

săptămânile petrecute ca părinte singur.

Nu se vor muta cu adevărat decât în noiembrie, cu o lună înainte de data la care se va naște Numărul Trei. Până atunci, Brendan va face naveta, pregătind casa. Două luni și jumătate. Atât timp ne-a mai rămas împreună, și va conta.

Ne-am petrecut dimineața rătăcind prin pădure, încercând să le ținem pe fete pe traseu și căutând pe Google „cum arată iedera otrăvitoare” la fiecare patruzeci și cinci de secunde, fără să ne apropiem de un răspuns concret.

Le ducem la gard, iar caii se apropie nerăbdători să fie mângâiați, în ciuda faptului că nu avem nimic cu care să-i momim.

— Cred că știm care este poziția noastră, glumește Libby, în timp ce degetele mici ale fetelor mângâie botul roz al unei iepe murge.

După aceea, luăm gălețile de tablă din dulapul cabanei și mergem în tufișul de mure de la marginea pajiștii și culegem și mâncăm fructe de pădure până când degetele și buzele noastre sunt colorate în violet și umerii ne sunt arși de soare.

Când ajungem acasă, cu genunchii murdari de pământ, Tala doarme dusă în brațele mele, lipicioasă și caldă, și o lăsăm ușor pe canapea să