Ca și cum ar fi un răspuns la o întrebare, ca și cum conversația nu s-ar fi oprit niciodată. Toată noaptea, toată dimineața, fiecare atingere și

fiecare sărut, totul a fost un schimb de replici, o împingere și o tragere, o negociere sau o revizuire. Așa cum e totul între noi. „Poate că o să ne descurcăm.”

— Poate, sunt eu de acord pe șoptite.

Nu ne privim în ochi și nu pot să nu cred că asta e intenționat: ca și cum, dacă ne-am privi, nu ne-am mai putea preface, iar noi nu suntem pregătiți să renunțăm la joc.

Charlie își trece degetele printre ale mele și îmi ridică dosul mâinii spre buzele lui.

— Dacă mai contează, spune el, mă îndoiesc că îmi va plăcea vreodată altcineva în lumea asta la fel de mult cum îmi placi tu.

Îi strecor brațele în jurul gâtului și mă așez pe genunchii lui, sărutându-i tâmplele, maxilarul, gura. „Iubire”, mă gândesc, cu un tremur în mâinile care se mișcă în părul lui, în timp ce el mă sărută.

Durerea ultimei pagini.

Respirația adâncă după ce ai pus cartea deoparte.

Când mă conduce la ușă, ceva mai târziu, îmi ia fața în palme și îmi spune:

— Tu, Nora Stephens, vei fi mereu bine.

CAPITOLUL 33

Libby stă pe treptele din față, înfășurată într-unul dintre vechile hanorace ale lui Brendan, cu două cești de cafea aburindă pe treapta de lângă ea.

Nici una dintre noi nu vorbește în timp ce mă apropii, dar îmi dau seama că și-a petrecut noaptea plângând, iar eu mă îndoiesc că arăt mai bine.

Îmi întinde o cană.

— S-ar putea să se fi răcit de-acum.

O iau și, după încă o secundă de încordare, mă așez pe treaptă, iar rouă îmi pătrunde prin blugi.

— Să mă duc eu prima? întreabă ea.

Ridic din umeri. Niciodată nu am fost atât de supărate una pe cealaltă – nu știu ce va urma.

— Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme, spune ea, de parcă ar încerca să împingă cuvintele printr-o ușă prea îngustă.

Tot drumul până aici, m-am întrebat dacă nu cumva îmi va da un sentiment de control dacă mă înfig în ea. Dar cu forța nu obțin nici un rezultat aici. Ceea ce vreau este alunecos, de neatins: acele zile în care nu era nimic care să ne despartă, când ne aparțineam una alteia mai mult decât unui loc. Când am simțit că aparțin cuiva.

— De când am început să ne ascundem lucruri?

Pare surprinsă și rănită, aproape imposibil de mică.

— Întotdeauna mi-ai ascuns lucruri, Nora, spune ea. Și știu că ai încercat să mă protejezi, dar tot contează când te prefaci că lucrurile sunt în regulă și, de fapt, nu sunt. Sau când încerci să repari lucrurile fără ca eu să știu.

— Deci asta ai vrut să faci? întreb. Ai ținut ascuns faptul că te muți departe de mine pentru ca... ce? Să nu mă doară până în ultima secundă

posibilă?

— Nu asta făceam.

Îi țâșnesc lacrimi din ochi. Le strivește cu pumnii, și umerii i se crispează.

— Îmi pare rău. Îi ating brațul. Nu vreau să fiu rea.

Își ridică privirea, ștergându-și lacrimile.

— Am încercat, spune ea, printr-o respirație tremurândă, să te cuceresc.

— Libby, în ce univers ai avea tu nevoie să mă cucerești pe mine? Îmi pare rău pentru că te-am făcut să te simți incapabilă. Am încercat să te ajut, dar niciodată nu am crezut că ai nevoie să fii reparată. Niciodată.

— Nu asta am vrut să spun, zice ea. Am vrut să te cuceresc ca să...

Face semn cu mâna spre pajiște și spre podețele însorite, spre arbuștii înfloriți legănându-se în bătaia vântului și pădurea deasă de pini care acoperă dealurile.

Și apoi tot restul se potrivește. Lista nu a fost despre Libby care își încerca noua ei viață și nu a fost despre a spune un rămas-bun spectaculos sau despre a face un ultim efort pentru a mă salva de la o viață în care voi dormi singură cu laptopul meu.

Încerca să-mi vândă ideea.

— Brendan a vrut să-ți spun imediat, continuă ea. Dar m-am gândit că poate – dacă ai veni aici, dacă ai vedea cum ar putea fi... Am vrut să vii cu noi. Vocea i se frânge. Și m-am gândit că dacă ți-ai da seama ce viață

ar putea fi aici, și poate chiar ai întâlni pe cineva, ai vrea și tu asta. Dar apoi ai început să-ți petreci timpul cu Charlie și... Doamne, a trecut atât de mult timp de când nu te-am mai văzut așa, Nora. Aveam de gând să

las totul baltă, dar apoi ai spus că el rămâne... și mi s-a părut că... că și tu ai putea să vrei asta. Ca și cum aș putea avea toate astea – și pe tine.

Mă simt atât de goală, stoarsă, ca și cum aș fi mers pe apă săptămâni întregi doar pentru a-mi da seama că malul era un miraj.

Aceasta este Libby, care nu a cerut nimic până acum o lună, recunoscând ceea ce își dorește cu adevărat.

Ca eu să o urmez.

Și vreau să-i dau ceea ce-și dorește. Întotdeauna vreau ca ea să aibă

tot ceea ce își dorește.

Toate compartimentele organizate din mintea mea s-au prăbușit seara trecută, și pentru prima dată văd totul clar. Nu versiunea ordonată

și controlată a lucrurilor, ci dezordinea, când totul se revarsă. Eu și Libby suntem prinse de multă vreme într-o schimbare care clocotește lent, pe o cale care se desparte în două. În inima mea nu e mai puțin loc pentru ea decât în ziua în care a venit pe lume țipând.

Dar este mai puțin timp. Mai puțin spațiu în viața noastră de zi cu zi.

Alte persoane.

Alte priorități. Suntem ca o diagramă Venn acum, în loc de un cerc.

Poate că am luat toate hotărârile cu ea în minte, dar acum că sunt aici, îmi place viața mea.