Până să deschid ușa din spate, cu brațele încărcate cu așternuturi, Charlie a montat deja cortul.
— Ei bine, spun eu. Ai reușit. M-ai surprins.
— Si eu care credeam că, dacă vrei să amețești un rechin, trebuie doar să-l lovești între ochi.
— Nu, spun eu. Competența în ridicarea de adăposturi portabile este calea cea mai sigură.
Se ghemuiește în interiorul cortului și începe să deruleze salteaua pneumatică pe care am cumpărat-o de la Target – pentru că, sigur, Libby și cu mine facem camping în grădină, dar suntem tot femei Stephens.
— Cum de te pricepi așa de bine la asta? întreb.
— În copilărie, am fost de multe ori cu cortul, cu tata.
Lumina intensă a zilei face ca liniile ascuțite de pe chipul lui să lase umbre adânci, iar ochii îi sunt mai degrabă de culoarea melasei decât a mierii acum.
— Ai mai fost cu cortul de când te-ai întors? întreb.
Charlie clatină din cap. După câteva secunde, spune:
— Nu mă vrea aici. Tonul lui, fruntea, gura – totul a împietrit, ca și cum ar recita doar fapte, adevăruri obiective care nu-l afectează. Nu au fost încântați când am decis să rămân în oraș în loc să mă întorc să lucrez
pentru unul dintre ei.
Mă întreb dacă oamenii se lasă păcăliți. Dacă, de fiecare dată când Charlie vorbește despre lucrurile care înseamnă cel mai mult pentru el, lumea vede un om rece, cu o viziune clinică asupra lucrurilor, în loc să
vadă o persoană care se luptă pentru înțelegere și control într-o lume în care acestea apar rareori. Îmi înghit nodul dureros din gât.
— Sunt sigură că te vor aici, Charlie. Se pare că asta au vrut de la început.
Își înclină bărbia spre masa din terasă, pe care stau prelungitoarele pe care le-am cumpărat.
— Ai putea să conectezi pompa de aer?
În următoarele două minute, păstrăm tăcerea, în timp ce pompa urlă. Am montat ventilatoarele pe care le-am scos din dulap și le-am conectat la priză. Charlie pune așternuturile pe saltea, iar eu atârn lampioanele de hârtie, aranjând lumânările care resping țânțarii la intervale regulate.
Suntem tăcuți până când nu mai pot suporta.
— Charlie, spun, iar el se uită peste umăr la mine, apoi se întoarce să
se așeze pe marginea saltelei gonflabile. Sunt sigură că este recunoscător că ești aici, spun. Amândoi trebuie să fie.
Își îndepărtează sudoarea de pe frunte cu dosul palmei.
— Când i-am spus că voi sta o vreme, cuvintele lui exacte au fost:
„Fiule, ce crezi că poți face tu? ” Accentul pe „tu” a fost pus de el, nu de mine.
Mă așez pe terasă în fața lui, cu picioarele încrucișate.
— Dar voi doi nu sunteți apropiați?
— Am fost, spune el. Suntem. Este cea mai bună persoană pe care o cunosc. Și are dreptate, nu pot face prea multe pentru a-l ajuta. Adică, Shepherd este cel care menține afacerea în funcțiune, care ține pasul cu lucrările de care casa lor are mereu nevoie. Tot ce pot face eu este să
conduc librăria.
Inima mă înțeapă. Îmi amintesc acel sentiment, de a nu fi suficient.
Că am vrut atât de mult să fiu ceea ce avea nevoie Libby după ce am pierdut-o pe mama și că am eșuat, iar și iar. Nu am putut fi tandră pentru ea. Nu am putut aduce magia înapoi în viața noastră. Tot ce am avut de partea mea a fost forța brută și disperarea.
Dar eu încercam să mă ridic la înălțimea unei amintiri, fantoma unei persoane pe care amândouă o iubiserăm. Acum văd ceea ce am ratat înainte. Nu doar că Charlie nu a simțit niciodată că se potrivește undeva, ci și că a văzut cum ar fi arătat dacă ar fi făcut-o. Nu i-am dat prea mare importanță la momentul respectiv, dar văzându-l pe Shepherd stând lângă Clint în salon – nu e vorba doar de faptul că au înălțimi și constituții comparabile, sau că reprezintă același clișeu. Ei arată la fel.
Ochii verzi, părul blond, barba.
Mă urc în cort alături de el, iar salteaua se lasă sub greutatea mea.
— Ești fiul lui, Charlie.
Își trece mâinile pe coapse, oftând.
— Nu mă pricep la rahatul ăsta.
Se încruntă, apoi se lasă pe spate pe saltea, privind în sus prin acoperișul cu plasă de țânțari, un compromis sugerat de Charlie ca să
putem considera totuși că eu și Libby dormim sub cerul liber.
— Nu m-am simțit niciodată atât de inutil în viața mea. Lucrurile se prăbușesc în jurul lor, iar tot ce pot face eu este să deschid magazinul în fiecare zi la aceeași oră.
— Ceea ce, din ce mi-ai spus, este o mare îmbunătățire.
