Mi-am petrecut zece ani ghidându-mi viața departe de acest sentiment, de această dorință teribilă. A fost nevoie doar de trei săptămâni și de o femeie fictivă pe nume Nadine Winters pentru a mă

trage înapoi.

— Să nu-ți faci planuri pentru mâine după-amiază, spune Libby, lovindu-mi piciorul sub masă. Am o surpriză pentru tine.

Brendan se uită la masă, aproape cu vinovăție. Ori nu e convins că-mi va plăcea surpriza, ori Libby l-a amenințat că-l omoară dacă o dă

de gol.

— Brendan, spun eu, încercându-mi norocul, spune-i soției tale că

nu poate să facă parașutism când e însărcinată.

Râde și îsi ridică mâinile, dar îmi evită în continuare privirea.

— Nu-i spune niciodată unei Stephens ce poate și ce nu poate face.

Îmi trece prin minte slujba de redactor de la Editura Loggia și vocea lui Charlie spunând: „Dacă ar trebui să aleg o singură persoană care să

fie de partea mea, aceea ai fi tu. De fiecare dată”.

Încă o dată, Libby mă pune să-mi leg o eșarfa de mătase pe ochi pe toată durata călătoriei cu taxiul condus, din păcate, de Hardy, dar din fericire durează doar cinci minute, apoi Libby mă trage din mașină, îngânând:

— Am ajuuuns!

— Un tur neoficial al orașului din O dată-n viată? gândesc cu voce tare.

— Nu! spune Hardy, chicotind. Deși voi chiar trebuie să faceți un tur din ăsta! Pierdeți multe.

— Înmormântarea câinelui fictiv al bătrânului Whittaker, încerc din nou să ghicesc.

Libby închide portiera mașinii în urma mea.

— Mai rece.

— Înmormântare pentru iguana care a jucat rolul câinelui fictiv al

bătrânului Whittaker în piesa de teatru comunitar?

Ascult ca să prind indicii cu privire la locația noastră, dar singurul sunet este adierea vântului prin niște copaci, ceea ce ne-ar putea plasa aproximativ... oriunde.

— Sunt două trepte, bine? Mă împinge înainte. Acum, drept înainte, este o mică platformă.

Îmi întind piciorul, pipăind prin spațiu până când o găsesc. O rafală

de aer rece mă lovește, iar pantofii mei tropăie pe podeaua de lemn masiv când facem câțiva pași.

Libby se oprește.

— Acum. Să auzim un sunet de tobă.

Îmi plesnesc palmele de coapse în timp ce ea dezleagă eșarfa și o smulge.

Stăm într-o cameră goală. Una cu podele din lemn închis la culoare și pereți albi din lambriuri. O fereastră mare dă spre un pâlc de pini verzi-albăstrii, iar Libby pășește în fața ei, vibrând de energie neliniștită

în ciuda zâmbetului de pe chip.

— Imaginează-ți o masă de lemn imensă chiar aici, spune ea. Și niște suporturi de plante din răchită sub această fereastră. Si un candelabru scandinav. Ceva elegant și modern, știi ce zic?

— Așaaa, spun eu, urmând-o în camera alăturată.

— O canapea de catifea albastru-închis, spune ea, și un mic cort de pânză într-un colț, pentru fete. Ceva ce putem lăsa montat tot timpul, cu un șir de luminițe înăuntru. Mă conduce pe un hol îngust, apoi o urmez printr-o altă ușă, în timp ce ea aprinde luminile și dezvăluie o baie galbenă ca untul: gresie galbenă din anii ’50, tapet galben, cadă galbenă, chiuvetă galbenă.

— Aici... mai e nevoie de niște retușuri, spune ea. Dar uite cât de mare este! Vreau să spun, baia asta are o cadă și mai există o altă baie cu duș. Aceea a fost deja refăcută.

Se uită la mine căutând un fel de confirmare că o aud.

Și o aud cu siguranță, dar un bâzâit surd se ridică în craniul meu, ca un roi de albine din ce în ce mai agitate de sentimentul straniu că ceva nu e în regulă care mi se strecoară pe șira spinării.

— Există o baie privată. Trei băi întregi, îți poți imagina? Face un gest spre o pată de ruj pe covor, lângă o pată de mărimea unei oale pline de

cafea. Ignoră asta. Am verificat deja și este lemn tare sub ea. Probabil că

vor fi unele deteriorări din cauza lichidelor vărsate, dar întotdeauna mi-a plăcut un covor bun.

Se oprește în mijlocul încăperii și își ține brațele în sus, pe lângă

corp.

— Ce părere ai?

— Despre faptul că-ți plac covoarele?

Zâmbetul ei devine ezitant.

— În legătură cu casa.

Sângele care îmi curge prin timpane îmi întunecă vocea.

— Această casă? În mijlocul lui Sunshine Falls?

Zâmbetul ei se micșorează.

Zumzetul se amplifică. Sună ca un „Nu”, ca și cum un milion de Nore în miniatură fredonează: „Nu se poate întâmpla așa ceva. Nu se poate întâmpla asta. Înțelegi greșit”.

Libby își prinde burta cu mâinile, iar ridurile de încruntare i se adâncesc între sprâncene.

— Nu ti-ar veni să crezi cât de ieftină este.