se întâmplă ceva între ei, iar el pur și simplu nu mi-a răspuns, dar încerc să nu mă concentrez pe asta.
— Pot să te întreb ceva, Dusty? zic.
— Bineînțeles că da! întreabă, spune ea.
— De ce Sunshine Falls?
Se oprește și se gândește.
— Cred, spune ea, că părea genul de loc care ar putea să arate într-un fel la exterior și să fie cu totul altceva după ce ajungi să-l cunoști.
Ca și cum, dacă ai avea răbdare și ți-ai rezerva timp să îl înțelegi, ar putea fi ceva frumos.
Sally, Gertie, Amaya și o mulțime de alte fețe semi-familiare intră și ies din magazin în următoarele câteva zile, pregătindu-se pentru bal. În sfârșit, pot să mă concentrez asupra muncii mele. Libby, între timp, se află în centrul vârtejului de planificare, venind și plecând în mod constant, răspunzând cu voce tare la telefoane până când privirile nemulțumite ale altor clienți o fac să se scuze fără încetare în timp ce iese pe ușă.
Charlie și cu mine lucrăm în general doar prin e-mail. Dacă stăm prea mult timp în aceeași încăpere, sunt convinsă că Libby – și poate chiar Sally – va ști exact ce se întâmplă, iar lucrurile complicate vor veni repede.
Am crezut-o pe cuvânt pe Libby că nu e de acord cu Charlie, dar acum o parte din mine se întreabă dacă nu cumva e vorba de altceva.
Dacă nu cumva faptul că am folosit aplicațiile de întâlniri a fost un fel de lansare pentru ea, ca să vadă ce e se întâmplă acolo. Oricum ar fi, nu am nevoie să expun această aventură când ea se confruntă cu implozia propriei sale relații.
Stomacul mi se zbate de fiecare dată când mă gândesc la asta, dar, sincer, corespondența dintre mine și Charlie prin e-mail este un exemplu de profesionalism. Mesajele text nu sunt, însă, iar uneori trebuie să mă
strecor din camera de război improvizată a lui Libby din cafenea pentru
a le citi undeva unde nimeni nu mă poate vedea că mă înroșesc.
Jumătate din timp, Charlie mă interceptează și ne furișăm prin magazin, furând câteva secunde singuri, oriunde putem face rost de ele.
Holul de la baie. Sala cu cărți pentru copii. Fundătura din culoarul de nonficțiune. Locuri în care nu suntem la vedere, dar tot trebuie să fim aproape tăcuți. O dată mă trage pe ușa din spate, pe aleea din spatele magazinului, și începem să ne pipăim înainte ca ușa să se închidă.
— Arăți de parcă n-ai mai dormit de ani de zile, îi șoptesc.
Palmele lui se plimbă până la fundul meu, ridicându-mă și lipindu-mă de el. Își apropie gura de urechea mea.
— Am avut multe pe cap. Palmele lui mă cuprind, testând fiecare curbă. Hai să mergem undeva.
— Unde?
— Indiferent, atâta vreme cât nu dăm de mama și de sora ta, spune el. Sau de urechile lor.
Mă uit înapoi spre ușă, în direcția listei de sarcini cu mii de puncte pe tablă albă a lui Libby & Co.
Toate acele mici crăpături supraaglomerate din inima mea pulsează
de durere, o senzație asemănătoare înghețării emoționale a creierului.
Îmi doresc asta, pe el, dar nu pot uita ce fac aici.
Mă uit din nou în ochii lui de culoarea fagurelui de miere, simțind că
mă afund în ei până la brâu, ca și cum nu există nici o speranță de a scăpa, în parte pentru că îmi lipsește orice motivație cât timp mâinile lui sunt pe mine.
— Undeva... unde? întreb.
— Unde vrei tu.
Libby este atât de absorbită de lucru, încât nu insistă să se alăture sesiunii de cumpărături de la Target, ci se apleacă asupra listei pentru strângerea de fonduri. Sally este de acord să țină casa de marcat dacă
intră cineva, iar noi pornim la drum cu Buickul vechi și ponosit pe care Charlie îl împrumută cât timp este în oraș.
Aerul condiționat nu funcționează, soarele ne bate în cap, iar vântul fierbinte și cu miros de iarbă îmi smulge părul din coada de cal șuviță cu șuviță. Toate acestea nu fac decât să facă mai plăcut suflul rece al aerului condiționat și mirosul curat și plastifiat din Target. Nu credeam că am petrecut exagerat de mult timp afară, dar în camerele de supraveghere
de la casieria automată, pielea mea pare rumenită, am pe nas pistrui asemănători cu cei ai lui Libby, iar umiditatea mi-a încrețit ușor părul.
Charlie mă prinde că mă studiez și mă tachinează:
— Te gândești la cât ești de „sexy și scumpă”?
— De fapt... Iau chitanța. Visez cu ochii deschiși la cât de tare o să te muncesc.
Ochii lui scânteiază.
— Pot să suport.
Mergem direct la cabană și, de îndată ce pășim în liniștea răcoroasă, sunt perfect conștientă că, în mod realist, acesta este primul moment în care eu și Charlie suntem cu adevărat singuri, dar nu mai avem mult timp până când Libby va fi aici, și există, aparent, lucruri mai importante la care să ne concentrăm decât locurile în care transpirația îi ține tricoul lipit de el.
— Poți începe în spate, spun și mă îndrept spre scări pentru a aduna restul lucrurilor de care vom avea nevoie.
