Sunt sigură că nu. Probabil că aș cădea moartă pe loc, apoi fantoma mea ar bântui locul ăsta și, în fiecare noapte, când m-aș ridica din podelele de scândură, i-aș speria de moarte pe proprietari întrebându-i:

„Câte debarale ați spus că are?”

Dar nu văd de ce este important.

Scutur din cap.

— Lib, nu ai putea trăi într-un loc ca ăsta.

Fața ei se golește de expresie.

— N-aș putea?

— Viața ta este în New York, spun. Slujba lui Brendan este în New York.

Școala fetelor, restaurantele noastre preferate, parcurile noastre preferate.

Eu. Mama.

Până la ultima bucățică din ea. Fiecare amintire. Fiecare loc în care a stat, într-o altă viață, cu zece ani în urmă. Fiecare fereastră pe care am privit-o, cu mâinile noastre împreunate, toate trei la rând, în timp ce priveam sania animatronică a lui Moș Crăciun arcuindu-se deasupra

unui orizont în miniatură din Manhattan.

Fiecare pas peste podul Brooklyn în prima zi de primăvară sau în ultima zi de vară.

Freeman Books, Strand, Books Are Magic, McNally Jackson, Barnes

& Noble de pe Fifth Avenue.

— Ți-a plăcut aici, răsună vocea lui Libby nesigură, tânără.

Toate acele fire de gheață care îmi țin inima crăpată laolaltă se dezgheață prea repede, iar bucățile sparte alunecă precum niște ghețari care se topesc, lăsând la vedere punctele expuse.

— A fost o vacanță minunată, dar, Libby, într-o săptămână, vreau să

mă întorc acasă.

Ea se întoarce. Chiar înainte să vorbească, simt o pulsație în stomac, un avertisment, o schimbare a presiunii barometrice. Zumzetul se oprește.

Vocea ei este clară.

— Brendan și-a găsit o nouă slujbă. În Asheville.

Simțeam că se apropie ceva, dar nimic nu mă pregătea pentru această imponderabilitate a pașilor ratați, pentru senzația de cădere de la o înălțime mare, de lovitură de fiecare treaptă la vale.

Libby se uită din nou la mine, așteptând.

Nu știu ce așteaptă. Nu știu ce să spun.

Care este calea corectă atunci când o planetă nu se mai rotește în jurul axei sale?

Nu am nici un plan, nici o listă a lucrurilor de reparat. Stau într-o casă

goală și privesc cum lumea se destramă.

— De asta mă tot suna Brendan, șoptesc, iar vuietul de sânge din urechi începe din nou. Aștepta să-mi spui tu.

Mușchii maxilarului lui Libby se încordează, o recunoaștere a vinovăției.

— Lista, îngaim. Această călătorie. Despre asta era vorba? Tu pleci și tot acest joc elaborat a fost un fel de rămas-bun aiurea?

— Nu e așa, murmură ea.

— Cum rămâne cu avocata? spun. Cum se potrivește ea în povestea asta?

— Cine?

Lumea se clatină.

— Avocata de divorțuri, cea al cărei număr ți l-a dat Sally.

Înțelegerea i se zărește pe față.

— O prietenă de-ale ei, spune ea slab, care știa o grădiniță bună aici.

Îmi apăs tâmplele cu palmele. Se uită la școli.

Se uită la case.

— De cât timp știi? întreb.

— S-a întâmplat repede, spune ea.

— De cât timp, Libby?

Răsuflarea i se scurge printre buze.

— Cu câteva zile înainte de a ne face planurile să venim aici.

— Și nu există nici o cale de scăpare? Îmi frec fruntea. Adică, dacă e vorba de bani...

— Nu vreau să scap din asta, Nora. Își încrucișează brațele peste piept. Eu am luat această decizie.

— Dar tocmai ai spus că s-a întâmplat repede. Nu ai avut timp să te gândești bine.

— Imediat ce am decis ca Brendan să candideze pentru acest loc de muncă, am simțit că este momentul potrivit, spune ea. Ne-am săturat să

fim claie peste grămadă. Ne-am săturat să împărțim o singură baie...