— Libby se mută. Trebuie să șoptesc ca să pot scoate cuvintele. Se mută aici. Despre asta a fost vorba. Restul vorbelor se ridică la suprafață: O să rămân singură.

— Nu ești singură. Se retrage, atingându-mi obrazul, cu ochii aproape răutăcioși în intensitatea lor. Nu ești și nu vei fi.

Libby. Bea. Tala. Brendan.

Mă lasă fără suflu. De Crăciun.

De Anul Nou.

Excursii la muzeul de istorie naturală.

Stând în fața unui Jackson Pollock uriaș la Met, cerându-le fetelor să

ne îmbogățească dincolo de cele mai nebunești visuri cu pictura lor cu degetele.

Râzând la Serendipity până când ne iese frișca pe nas. Toate amintirile și toate acele momente viitoare, toate împreună, cu amintirea

mamei plutind între noi.

Se îndepărtează și le pierd.

Înțepăturile din nas. Greutatea din pieptul meu. Presiunea din spatele ochilor mei.

Charlie mă trage înapoi în birou.

— Te ajut eu, Nora, îmi promite în liniște. Te ajut eu, bine?

E ca și cum s-ar fi rupt un baraj. Aud un sunet sugrumat în gât și umerii încep să îmi tremure, apoi plâng.

Valuri care mă lovesc, fiecare cuvânt șters de pe fața pământului de un curent atât de puternic încât nu mai ai cum să i te împotrivești.

Mă scufund.

— E în regulă, îmi șoptește el, legănându-mă înainte și înapoi. Nu ești singură, promite, iar în subtext aud: „Sunt eu aici”.

„Deocamdată”, îmi spun.

Pentru că nimic – nici ce e frumos, nici ce e groaznic – nu durează o veșnicie.

CAPITOLUL 32

Îmi dau seama acum de ce nu am plâns în toți acești ani. Vreau să

înceteze. Vreau ca durerea să fie înăbușită, împărțită în felii ușor de gestionat.

În tot acest timp am crezut că a fi văzut ca un monstru era cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla.

Acum îmi dau seama că aș prefera să fiu frigidă decât ceea ce sunt cu adevărat, în profunzimea mea, în fiecare secundă a fiecărei zile: slabă, neajutorată, atât de speriată că se va destrăma.

Speriată să nu pierd totul. Speriată să plâng. Speriată că, odată ce am început, nu mă voi mai putea opri și că tot ce am construit se va prăbuși sub greutatea emoțiilor mele indisciplinate.

Și pentru mult timp, nu mă opresc.

Plâng până mă ustură gâtul. Până mă dor ochii. Până când nu îmi mai rămân lacrimi și suspinele mele se transformă în sughițuri.

Până când sunt amorțită și epuizată. Deja biroul s-a întunecat, cu excepția lămpii vechi, ca dintr-o bancă de pe vremuri, de pe birou. Când închid ochii, vuietul din urechile mele a dispărut, lăsând în urmă

zgomotul constant al bătăilor inimii lui Charlie.

— Pleacă, șoptesc, testând, exersând acceptarea ca adevăr.

— A spus de ce? întreabă el.

Ridic din umeri în brațele lui.

— Din toate motivele normale pentru care pleacă oamenii. Doar că

întotdeauna am crezut...

Degetul lui mare îmi prinde din nou maxilarul și îmi îndreaptă

privirea spre el.

— Toți foștii mei iubiți, toți prietenii mei – jumătate din oamenii cu care lucrez, spun. Cu toții au mers mai departe. Și de fiecare dată a fost în regulă, pentru că iubesc orașul și slujba mea și pentru că o aveam pe Libby. Vocea mea devine ezitantă. Iar acum și ea merge mai departe.

Când a murit mama și am pierdut apartamentul, a fost ca și cum întreaga noastră istorie a fost înghițită. Orașul și noi două, asta e tot ce ne-a mai rămas mie și lui Libby de la ea.

Charlie face o mișcare fermă din cap.

— E sora ta, Nora. N-o să te părăsească niciodată.

Se pare că n-am rămas fără lacrimi: ochii mi se inundă din nou.

Mâinile lui mă mângâie pe umeri, strângându-mi ceafa.

— Nu pe tine nu te vrea, Nora.

— Ba da, spun eu. Pe mine, viața noastră. Tot ceea ce am încercat să

construiesc pentru ea. Nu a fost de ajuns.

— Uite, spune el, de fiecare dată când sunt aici, am senzația că

pereții se închid în jurul meu. Îmi iubesc familia, sincer. Dar mi-am petrecut cincisprezece ani venind acasă cât mai rar posibil, pentru că te simți al naibii de singur când ai impresia că nu te potrivești undeva. Nu am vrut niciodată să conduc acest magazin. Nu am vrut niciodată să stau în orașul ăsta. Și de fiecare dată când sunt aici mă gândesc numai la asta.

Mă cuprinde claustrofobia din cauza asta. Și nu e din cauza lor. Ci din cauza sentimentului că nu știu cum să fiu eu însumi aici. Din cauza faptului că mă gândesc mereu la cine ar trebui să fiu, sau la toate modurile în care nu am ajuns așa cum au vrut ei să fiu. Și apoi ai apărut tu.

Ochii lui strălucesc ca niște lanterne care caută prin întuneric.