Mi se umple sufletul de bucurie și, spre surprinderea nimănui, lacrimile îi inundă ochii lui Libby în timp ce o ajut să se ridice de pe pătură. Ele strigă „mami” cu vocile lor imposibil de înalte și se aruncă pe picioarele ei, unde ea le acoperă părul încâlcit cu sărutări.

— Mi-a fost tare, tare, tare dor de voi, le spune ea.

Tala pare morocănoasă și plină de resentimente în timp ce-și înfășoară brațele în jurul piciorului lui Libby, iar Bea, bineînțeles, începe imediat să plângă de parcă ar avea mare nevoie de un pui de somn, apoi Brendan vine pufăind în spatele lor, arătând de aproximativ douăzeci și trei de ori mai obosit decât a fost vreodată Charlie Lastra.

Când ochii lui și ai lui Libby se întâlnesc, zâmbetele lor sunt calme.

Nu sunt neapărat bucuroși, ci ușurați: ca și cum ar fi alunecat înapoi în curent și nu mai trebuie să se lupte atât de mult.

Ultimele urme de anxietate pe care le purtam cu mine se risipesc într-o clipă. Acești doi oameni se iubesc. Indiferent de ce credeam eu că

se întâmplă între ei, sunt bine.

Într-un mod misterios, ei sunt făcuți unul pentru celălalt și amândoi par să știe asta.

În timp ce Libby își termină penitența cu fetele, Brendan mă trage în una dintre faimoasele sale îmbrățișări laterale, ciudate și extrem de serioase.

— Ai avut un zbor plăcut? îl întreb.

— Au fost niște lacrimi, spune el, precaut.

— O, iar au dat Mamma Mia! în avion? spun. Știi că nu te poți descurca cu nimic în care joacă Meryl la altitudine.

Chiar atunci, fetele se desprind de Libby și se năpustesc asupra mea, strigând, nu chiar la unison:

— Nono!

— Fetele mele preferate din întreaga lume! spun, prinzându-le în brațe.

— Am zburat cu avionul! țipă Tala.

— Seriooos?

O ridic pe șold și o strâng de mână pe Bea.

— Cine a pilotat? Tu sau Bea?

Bea chicotește. Este, foarte probabil, sunetul pe care l-a scos pământul când a văzut pentru prima dată răsăritul soarelui.

— Nuuu.

Tala scutură din cap, iritată de incompetența mea. Sincer, când e morocănoasă, e cel mai drăguț lucru din lume. Fie ca toate stările noastre de acreală să fie la fel de adorabile.

Le conduc pe iarbă, departe de Libby și Brendan, ca să poată sta o secundă singuri. Brendan arată de parcă i-ar prinde bine câțiva ani într-o cameră criogenică, în timp ce Libby îl apucă de fund de parcă nu e deloc ceea ce are ea nevoie.

— Hei. Am uitat, spun, conducându-le pe fete spre florile cuibărite în jurul podețului. Ce părere aveți despre fluturi?

Au o mulțime de păreri și desigur că și le vor exprima pe toate țipând.

CAPITOLUL 31

Libby alege pentru cină un restaurant cubanez șic, cu o terasă pe acoperiș, în centrul orașului Asheville.

Furtuna de ieri a răcorit aerul, o mare ușurare după ultimele trei săptămâni de transpirație. Orașul este luminat sub noi, pe jumătate sat pitoresc și pe jumătate metropolă plină de viață, iar mâncarea este divină. Brendan și cu mine împărțim o sticlă de vin și Libby ia și ea câteva înghițituri, gemând în timp ce plimbă licoarea prin gură.

— Parcă am fi în New York, nu-i așa? spune ea, cu ochii încețoșați.

Dacă închizi ochii, doar sunetele tuturor acestor oameni și sentimentul acela din aer.

Gura lui Brendan se strâmbă ca și cum s-ar gândi să nu fie de acord cu ea, dar eu doar dau din cap. Nu-mi dă senzația de New York, dar cu noi toți împreună, ne simțim aproape ca acasă.

Simt un val improbabil de nostalgie la gândul de a alerga pe scări până la peronul unui tren, de a auzi acel scrâșnet metalic, de a simți vântul în rafală pe scări și de a nu ști dacă am ajuns la timp sau dacă

trenul meu tocmai a trecut. Îi trimit un mesaj lui Charlie: Care este cel mai ciudat lucru de care ti-e dor de la oraș?

El răspunde: Înainte era să am acces la un Dunkin' Donuts pe o rază de trei străzi, în orice moment.

Zâmbesc spre telefon. Raportul DD/persoană acolo trebuie să fie de genul unu la cinci. Ce altceva?

Mi-e dor de Eataly, spune el, dar n-aș zice că e ciudat.

Dacă nu ți-era dor de Eataly, n-am mai putea vorbi niciodată. Pentru că ai fi în închisoare, unde ți-ar fi locul.

Ce bine că am evitat această soartă, spune el. De asemenea, nu este ciudat, dar mă

gândesc mult la prima zi de primăvară care este chiar caldă. Cum toată lumea iese afară deodată

și parcă suntem aproape beți de soare. Oameni în parc, în pantaloni scurți și maiouri, mâncând înghețată, chiar dacă nu sunt nici 20 de grade afară.

Charlie, îi răspund eu. Toate aceste lucruri sunt, în mod obiectiv, uimitoare.

Îi ia ceva timp pentru următorul răspuns. Trupe de mariachi navetiști dimineața devreme, spune el, sau cântăreți de operă, sau orice grup de cântăreți, de fapt. Știu că nu e o părere populară, dar îmi place al naibi de mult când sunt aproape adormit în tren și, deodată, aud cinci țipi care cântă cât îi țin plămâni .

Îmi place să văd reacțiile tuturor. Întotdeauna sunt unii oameni care simt ceva, alții care par să urzească o crimă, apoi sunt cei care se prefac că nu se întâmplă nimic. Întotdeauna le dau

bacșiș pentru că nu vreau să trăiesc într-o lume în care nimeni nu lasă bacșiș.

Nu mă pot gândi la un simbol mai mare al speranței decât o persoană care este dispusă să

se ridice din pat și să cânte din toată inima unui grup de străini blocați într-un tren. Această

tenacitate ar trebui să fie răsplătită.

Iubesc, scriu, mintea ta de coșmar.

Și eu care credeam că te folosești de mine pentru corpul meu de coșmar.

Apoi, un minut mai târziu: Și mie îmi place mintea ta. Și corpul tău. Tot corpul.