Anii ei de facultate i-am petrecut privindu-i peste umăr, împingând-o de la spate, citindu-i eseurile, făcându-i fișe. Ne-am certat mai mult decât înainte, noile noastre roluri ne iritau, nesfârșita ei jale deformându-se de la furie până la epuizare și înapoi. Uneori, chiar și după ani de zile, încă mai plângea în somn.
Apoi l-a întâlnit pe Brendan și a decis să nu mai termine școala.
Când mi-a spus că s-au logodit, nu am fost surprinsă. Nu m-am putut gândi decât la acea adolescentă îngrozită de singurătate.
Mi-am făcut griji că era prea tânără, că lua decizia mai mult din nevoia de siguranță decât pentru că așa își dorea în adâncul sufletului.
Dar adevărul este că părea fericită. Pentru prima dată după mulți ani, îmi regăsisem sora.
Brendan a ajutat-o să se calmeze. Nu-mi plăcea că renunțase la slujba de organizare a evenimentelor pentru care trăsesem sfori ca să i-o obțin, dar privirea agonizantă nu se mai regăsea în ochii surorii mele și am putut în sfârșit să respir.
De ani de zile, ea era în sfârșit bine, și toată munca – toate petrecerile de ziua de naștere ratate, toate întâlnirile de dimineață devreme, toate
relațiile care nu au pornit niciodată din cauza programului meu – merita pe de-a întregul.
Era bine.
Iar acum se ferește de apelurile soțului ei și vorbește cu un avocat specializat în divorțuri. Petrece trei săptămâni departe de el. Și poate de aceea contează atât de mult că sunt dependentă de muncă. Nu pentru că
Libby nu e de acord, ci pentru că are nevoie de mine. Are nevoie de mine și eu nu am fost lângă ea.
Frica mă străbate la fel de violent ca un incendiu, dar rece ca gheața.
Acolo, sub sentimentul meu de control rigid, sub listele mele de sarcini și sub exteriorul meu de otel, se ascunde întotdeauna frica .
Libby s-a înșelat când i-a spus lui Sally că sunt exact ca mama. Mama a muncit nonstop pentru a urmări ceva ce își dorea. Eu alerg fără încetare încercând să scap de trecut.
Teama de a nu rămâne din nou fără bani. Teama de foame. De eșec.
De nevoia de a dori ceva suficient de mult încât să mă distrugă atunci când nu pot avea acel ceva. De a iubi pe cineva de care nu mă pot agăța, de a-mi vedea sora cum îmi alunecă printre degete ca nisipul. De a privi cum se frânge ceva ce nu știu cum să repar.
Mi-e teamă întotdeauna de genul de durere la care știu că nu vom supraviețui a doua oară.
Mă concentrez pe presiunea pământului sub tălpile mele, regăsindu-mi echilibrul.
Unul câte unul, elementele de acțiune alunecă într-o coloană
ordonată în mintea mea.
Găsește cel mai bun avocat de divorțuri pe care banii îl pot cumpăra.
Găsește-i lui Libby un apartament pe care să și-l poată permite singură, sau unul pe care să-l împart și eu cu fetele (am putea încăpea cu toții în locuința cu chirie fixă a lui Charlie?).
Ia un consilier care să o ajute să treacă prin asta.
Poate angajează un asasin plătit. Sau poate nu un asasin plătit, dar măcar cineva care să se răzbune puțin – băuturi aruncate în fața lui Brendan, portiere scrijelite cu cheia – în funcție de ce s-a întâmplat exact, oricât de greu ar fi să ți-l imaginezi făcând altceva decât să se holbeze cu dragoste la Libby în timp ce-i masează picioarele umflate. Și apoi, ultimul element de pe listă și cel mai urgent: adu-i lui Libby cât mai
multă fericire posibilă chiar acum. Fă-o să se simtă suficient de sigură
pentru a se deschide în fața ta.
Umerii îmi cad la loc. Plămânii mei se relaxează. Acum, că știu ce nu e în regulă, pot să repar.
— Știi că poți să-mi spui orice, spun eu. Nu-i așa?
Libby își ridică privirea de la amestecul de maioneză și ketchup în care am înmuiat cartofii prăjiți de la Poppa Squat și pufnește.
— Frate, spune ea categoric. Nu mai începe cu astea. Concentrează-te pe viața ta, Sore.
În loc să răspund cu o glumă, am lăsat-o baltă.
— Ce urmează pe listă?
Ea se relaxează.
— Mă bucur că ai întrebat, pentru că am o idee.
— De câte ori trebuie să-ți spun? Un parc acvatic făcut din alcool nu este o idee bună.
— De acord că nu suntem de acord. Își freacă mâinile, ștergându-și sarea de pe vârfurile degetelor. Dar nu despre asta vorbesc. Mi-am dat seama cum să salvez librăria.
— Câte statui de bronz poate avea o piață de oraș?
— Un bal, spune Libby. Un bal ca să sărbătorim luna albastră. Ca în O dată-n viată.
Simt cum mi se încrețește fruntea.
— Dar e lună albastră în această lună?
