— La naiba, Charlie.

— Prea tare? întreabă el, încetinind.

Clatin din cap. Înțelege. Gata cu prudența și cu reținerea.

— M-am gândit la tine peste tot, spune el. Nu există nici un loc din acest oraș în care să nu mă fi gândit la tine.

Pe jumătate râzând, chiar dacă sunt înfășurată în jurul lui, înfometată, întreb:

— Cum a fost?

— N-am o imaginație atât de bună pe cât credeam.

Îmi simt creierul ca un foc de artificii pe un cer negru. Charlie se așază și mă trage în poala lui, împingându-se înapoi în mine. Îmi sprijin mâinile de spătarul canapelei, lăsându-mă mai tare peste el, până când fiecare înclinare și rotire a șoldurilor mele îl face să înjure cu buzele lipite de pielea mea. Una dintre mâinile lui mi se înfășoară în păr, iar cu cealaltă mă apasă pe spate, ținându-mă acolo unde vrea el.

— Vreau mai mult din tine, gâfâi în gura lui, simțind fiecare bătaie a inimii lui care mă străbate.

Mai tare, mai repede, mai mult, tot.

— Ești perfectă, rostește el. Ăsta e cuvântul, Nora. Afurisita de perfecțiune întruchipată.

„O, Doamne! O, Doamne! Charlie”, repet la nesfârșit în mintea mea.

— Te rog, spun.

După aceea, nu mai vorbim. Niciodată nu m-am bucurat atât de mult să am pe cineva care să vadă prin mine, să citească în mine ca într-o carte, iar acum mă aduce la limită din nou, și din nou, și – da, zeii romantismului ar fi mândri – din nou.

CAPITOLUL 30

Când mă ridic, Charlie mă prinde de braț, cu o privire leneșă și caldă.

— Rămâi, îmi șoptește el.

Inima îmi tresare.

— De ce?

Îmi strânge părul în spatele urechilor.

— Din atât de multe motive.

— Am nevoie doar de unul.

Se ridică în șezut, mâna lui se așază între coapsele mele, iar gura lui îmi apasă tandru pe umăr, în timp ce presiunea degetului său mare se mișcă într-un cerc lent.

— Unu.

— În cazul ăsta, spun, poate două.

Se apleacă spre mine și mă sărută profund, atingându-mă blând cu mâna pe gât, cu degetul mare care se cuibărește în adâncitura de la baza acestuia.

— Pentru că, spune el, așa vreau eu.

— Eu nu rămân peste noapte în casele bărbaților străini, spun, cu sângele învolburat.

— Atunci e un noroc că asta nu e casa mea.

— Da, pentru că, dacă ar fi, părinții tăi ar intra în fugă, cu ochii injectați și cu o pușcă, crezând că ai fost jefuit.

— Dar cel puțin am fi deja într-o mașină cu care să fugim, spune el.

Eu râd, iar colțul gurii lui se ridică mai sus.

— Rămâi, Nora.

Simt emoția cum înflorește din nou în pieptul meu, ca niște petale care se desfac pentru a lăsa ceva delicat expus în centrul lor. Apoi un junghi de panică, un ac în inima mea neprotejată.

— Nu pot, abia șoptesc.

Dezamăgirea lui este vizibilă, doar pentru o clipă. Apoi o privesc cum se dizolvă pe măsură ce acceptă, și simt că unele dintre acele cicatrice vindecate din inima mea se deschid din nou. Se ridică în picioare, căutându-și hainele aruncate, iar eu îi ating brațul, liniștindu-l.

Mai mult decât oricine altcineva pe care l-am întâlnit vreodată, Charlie

are nevoie să i se spună adevărul și nu pedepsește pe nimeni pentru asta.

Îl consideră imuabil și îl sintetizează în lumea lui, iar eu nu vreau să fiu încă una dintre acele persoane care îi servesc jumătăți de adevăr.

— Stăteam la iubitul meu.

Chiar mă doare să spun aceste cuvinte. Niciodată nu a trebuit să o fac până acum. Libby știe deja, iar eu nu vorbesc despre asta cu nimeni altcineva. Nu am vrut niciodată să devin atât de vulnerabilă, să văd privirile pline de milă, să mă simt slabă.

Ochii lui Charlie îi țintuiesc pe ai mei.

— Jakob, am spus. Am fost cu el în noaptea în care a murit mama mea.

Privirea i se înmoaie.

Nu am pus în balanță argumentele pro și contra, costurile și beneficiile când am hotărât să-i spun. Vreau să iasă din mine. Vreau să-i predau chestia asta pe care n-am reușit s-o repar și să vedem ce se întâmplă.

— A fost primul meu iubit serios. Poate singurul meu iubit serios, într-un fel. Adică m-am întâlnit cu alți bărbați pentru mai mult timp, dar el a fost singurul pe care l-am ales în sensul ăsta.

Peste orice altceva. Sau poate că nu l-am ales pe el. Am plonjat cu capul înainte în sentimentele mele pentru el, fără nici o precauție. Aveam douăzeci de ani și stăteam mereu la el acasă, așa că am decis să mă mut la el. Iar mama... era atât de romantică, încât nici măcar nu încerca să mă

convingă să mă răzgândesc. Voia să mă căsătoresc cu el. Si eu voiam.

Charlie nu spune nimic, doar mă privește, lăsându-mi loc să

continui sau să mă opresc.