— Chiar nu-ți place întunericul, spun, îngenunchind pe covor lângă

el.

— Nu e vorba doar de întuneric. Durează un minut, dar scânteia se aprinde, iar căldura și lumina se răsfrâng asupra noastră. E atât de liniște aici, și când e și întuneric, întotdeauna m-a făcut să mă simt atât de...

singur.

Sunt atât de aproape, încât pot vedea toate detaliile fine ale feței lui, inelul maroniu închis din mijlocul irisului său auriu, pliul de sub buză și curbura fiecăreia dintre genele sale.

Mă împing în picioare și mă îndrept spre birou.

— Trebuie să-ți spun ceva.

Când mă întorc, e încruntat și își ține mâinile în buzunare.

— Poate că, indiferent de motiv, nu vrei să te întâlnești cu cineva acum, spun eu, și asta e bine. Oamenii simt asta deseori. Dar dacă e vorba de altceva – dacă ti-e teamă că ești prea rigid sau orice altceva au crezut fostele tale iubite despre tine –, nimic din toate astea nu e adevărat. Poate că fiecare zi cu tine ar fi mai mult sau mai puțin la fel, dar ce contează?

De fapt, asta sună chiar foarte bine. Și poate că interpretez greșit toate astea, dar nu cred, pentru că nu am întâlnit niciodată pe cineva care să

semene atât de mult cu mine. Și dacă după tot ce ți-am spus crezi că, în cele din urmă, îmi voi dori un golden retriever în loc de un motan mic și rău, te înșeli.

— Toată lumea vrea un golden retriever, spune el cu voce joasă.

Oricât de ridicolă ar fi această afirmație, el pare serios, îngrijorat.

Clatin din cap.

— Eu nu.

Charlie își pune mâinile pe marginea biroului de o parte și de alta a mea și privirea lui se topește din nou în miere, caramel, sirop de arțar.

— Nora.

Inima mi se zguduie la tonul lui răgușit, întrerupt: vocea unui bărbat care încearcă să nu te dezamăgească.

— Nu contează. Îmi îndrept privirea în altă parte, dar nu reușesc să

o îndepărtez complet, nu când el e atât de aproape, cu mâinile puse de o parte și de alta a șoldurilor mele. Înțeleg. Am vrut doar să spun ceva, în caz că...

— Nu mă mai întorc la New York, mă întrerupe el.

Ochii mei se reped spre el. Fiecare muchie ascuțită a expresiei sale capătă un nou înțeles.

— De aceea, spune el. Motivul pentru care nu pot...

— Eu nu... Scutur din cap. Pentru cât timp?

I se mișcă mărul lui Adam când înghite cu greutate.

— Sora mea ar fi trebuit să vină în decembrie ca să preia magazinul.

Dar a întâlnit pe cineva în Italia. Rămâne acolo.

Inima mea s-a transformat dintr-un colibri care a băut prea multă

cafea într-o nicovală, cu fiecare bătaie însoțită de un zgomot puternic și dureros.

— I-am trimis deja un e-mail lui Libby în legătură cu apartamentul, continuă el. Este al ei dacă îl vrea. Întotdeauna am avut de gând să fac asta.

Mă ustură ochii. Îmi simt inima ca o carte de telefon ale cărei pagini s-au desprins toate și încerc să le pun într-o ordine care să aibă sens, care să rezolve problema.

— În prima seară în care am dat peste tine în oraș, spune Charlie, tocmai aflasem despre Carina că mai rămâne o vreme. Nu știam sigur cât timp, dar... ea și iubitul ei au fugit. Nu se mută înapoi.

Cuvintele lui mă învăluie într-un murmur zbuciumat și distant.

— Am încercat să găsesc o cale de ieșire. Dar nu există nici una. Tatăl meu este cel care a ținut afacerea în picioare. Casa lor este veche – are nevoie în mod constant de lucrări pe care încerc să mă gândesc cum să le fac, pentru că nu mă lasă să angajez pe cineva, iar magazinul este într-o stare mai proastă ca niciodată – mama încearcă, dar nu poate face asta.

După cum văd eu lucrurile, magazinul mai are poate șase luni. Cineva trebuie să fie acolo, în fiecare zi, iar mama nu reușea asta nici măcar înainte de a fi nevoită să-l ajute pe tata să se deplaseze. Și, la naiba, nu se pricepe deloc să se bazeze pe oameni, așa că, chiar dacă ne-am putea permite să angajăm o asistentă, nu ne-ar lăsa. Și dacă ne-am putea permite să angajăm un manager de magazin, mama nu ne-ar lăsa.

Întotdeauna a fost în familia ei. Spune că i s-ar rupe inima să aibă pe altcineva care să conducă lucrurile.

Mușchii maxilarului i se contractă, umbrele îi pâlpâie pe piele.

— Și chiar dacă nu au fost perfecți, părinții mei au renunțat la multe

pentru mine. Ca să pot merge la școala pe care mi-am dorit-o și să am slujba pe care mi-am dorit-o și... nu pot continua așa. Loggia vrea pe cineva local, iar familia mea are nevoie de mine. Au nevoie de cineva mai bun decât mine, dar eu sunt tot ce au. Plec de la editură după ce termin Frigida. Ăsta e postul vacant, cel pentru care te-am propus.

Slujba lui. Apartamentul lui. Ca și cum ar preda cu totul viața pe care o are... pentru care a muncit atât de mult. Renunță la orașul în care își are locul. Unde se simte el însuși. Unde nu se simte în plus sau inutil.

— Cum rămâne cu ceea ce vrei tu? îl întreb. Se uită la mine de parcă

ar crede că aș putea să-i dau eu ceea ce caută, iar eu vreau, atât de mult.

Cine se asigură că îți găsești și tu fericirea, Charlie? Cum rămâne cu inima tu?

Încearcă să zâmbească; nu se pricepe să mintă.

— Oamenii ca noi au așa ceva?

Îi ating fața, înclinându-i capul ca să mă privească în ochi. Îmi ia o clipită să înghit amestecul de emoții care mi se ridică în gât, să alung zdrențele gândurilor mele și să accept această nouă realitate. Încerc să fac o listă, un plan, o intrigă care să ne ducă de la A la B, dar nu avem decât acest punct, acest capitol cu suspans la final.

— În seara asta, spun, pot să te am doar pe tine, Charlie? Chiar dacă

nu poate dura. Chiar dacă știm deja cum se termină.

Îmi ține obrazul în palmă cu atâta tandrețe. De parcă aș fi un obiect fragil. Sau poate de parcă el ar fi un obiect fragil. Ca și cum, cu o mișcare greșită, ne-am putea sparge unul pe celălalt. Pieptul mi se strânge cu acel sentiment de sfârșit de capitol care îmi frânge inima, doar că acum știu cuvântul potrivit. Îl știu chiar dacă nu pot să mă gândesc la el.

— Sunt al tău, Nora. Nu am avut nici o șansă.