Apoi primește un telefon de la spital.

Mă doare pieptul în timp ce mă duc la prima pagină a ultimului capitol, respirând adânc pentru a mă pregăti înainte de a continua să

citesc.

Nadine și Lola stau împreună în cimitirul însorit. Nimeni nu a mai venit, în afară de preot. Jo nu a avut pe nimeni pe lângă ea, în aceste ultime luni, în afară de ele. Lola îi întinde mâna lui Nadine și, deși e surprinsă, o lasă să i-o prindă.

Mai târziu, acasă, Nadine găsește un aranjament floral pe treapta de la intrare, cu un cartonaș de la fosta ei asistentă, pe care scrie: „Îmi pare rău pentru pierderea suferită”. Îl duce înăuntru și ia o vază de pe raft.

Lumina pătrunde prin fereastra deschisă, făcând să strălucească apa ce se scurge de la robinet.

Din cealaltă cameră, aude un urlet sălbatic. Inima i se umflă în piept.

Spațiul alb se întinde de-a lungul ecranului, spațiu pentru a rămâne și a respira în el. Mă uit la pagina albă, complet golită de sentimente.

Cărțile mele preferate nu au niciodată chiar finalul pe care mi-l doresc. Întotdeauna există un preț de plătit.

Mamei și lui Libby le plăceau poveștile de dragoste în care totul se termina perfect, împachetat cu fundiță, iar eu m-am întrebat mereu de ce gravitez spre altceva.

Obișnuiam să cred că asta se datorează faptului că oamenii ca mine nu au parte de aceste finaluri. Iar a le cere, a spera la ele, este o modalitate de a pierde ceva ce nici măcar nu ai avut vreodată.

Cele care îmi spun ceva sunt cele ale căror pagini finale recunosc că

nu mai există cale de întoarcere. Că orice lucru bun trebuie să se termine.

Că orice lucru rău se sfârșește și el, că totul se sfârșește.

Asta e ceea ce caut de fiecare dată când mă duc să văd finalul unei cărți, verificând în mod compulsiv dovada că într-o viață în care atât de multe lucruri au mers prost, poate exista și frumusețe. Că există

întotdeauna speranță, indiferent de situație.

După ce am pierdut-o pe mama, acestea au fost finalurile în care am găsit alinare. Cele care spuneau: „Da, ai pierdut ceva, dar poate că, într-o zi, vei găsi și tu ceva”.

Timp de un deceniu, am știut că nu voi mai avea niciodată totul, așa că tot ce mi-am dorit a fost să cred că, într-o zi, din nou, voi avea destul.

Durerea nu va fi întotdeauna atât de rea. Oamenii ca mine nu sunt distruși și nu pot fi reparați. Nici o gheață nu se face vreodată prea groasă pentru a se dezgheța și nici un spin nu crește prea dur pentru a fi tăiat.

Această carte m-a zdrobit cu greutatea ei și m-a uimit cu micile ei puncte luminoase. Unele cărți nu le citești, ci le trăiești, iar terminarea uneia dintre ele mă face întotdeauna să mă gândesc la ascensiunea după

o scufundare. De parcă, dacă ies la suprafață prea repede, s-ar putea să

mă cuprindă frisoanele.

Nu mă grăbesc, lăsând ca fiecare tunet să mă aducă mai aproape, tot mai aproape de suprafață. Când, în sfârșit, privesc în sus, și îl văd pe Charlie care mă urmărește.

— Ai terminat? mă întreabă cu blândețe.

Încuviințez din cap. Nici unul dintre noi nu vorbește o clipă. În cele din urmă, el spune liniștit:

— Perfect.

— Perfect, sunt de acord. Ăsta e cuvântul potrivit. Îmi dreg glasul, încerc să gândesc critic când tot ce vreau să fac este să mă bucur de acest moment. Să mă așez. Chiar s-ar întoarce motanul?

Fără ezitare, Charlie spune:

— Da.

— Nu e motanul ei, spun eu. Este refrenul constant al lui Nadine pe tot parcursul cărții, motivul pentru care nu-i dă niciodată un nume micului pasager clandestin.

— Ea îl înțelege, spune el. Toată lumea se uită la acel motan și îl vede ca pe un mic monstru. Nu știe cum să fie un animal de companie, dar ei nu-i pasă. De aceea spune că nu este al ei. Pentru că nu este vorba de ceea ce îi poate oferi motanul. Nu-i poate oferi nimic.

— Este un mic vampir rău, sălbatic, înfometat, lipsit de calități de socializare. Cerul e negru dincolo de fereastră, ploaia e deasă ca un cearșaf de fiecare dată când fulgerul străbate atmosfera. Dar este motanul ei. Nu a aparținut niciodată nimănui, dar îi aparține ei.

Simt o durere stranie. Cum mi se întâmplă uneori când mă uit la Charlie. Ca o frază care te lovește în stomac, ca o replică atât de tăioasă

încât trebuie să lași cartea deoparte ca să-ți tragi sufletul.

Deschide gura să vorbească și un alt tunet cutremurător zguduie încăperile. Atunci se oprește curentul.

Pe întuneric, Charlie se ciocnește de birou când încearcă să iasă din spatele lui.

— Ești OK?

Îi găsesc mâna și mă agăț de ea.

— Îhî.

— Ar trebui să încui ușa din față, spune el, până când revine curentul.

Imediat spun:

— Vin cu tine.

Ne târâm afară din birou. Pe întuneric, magazinul gol pare puțin înfricoșător, iar părul de pe brațe mi se ridică, în timp ce aștept ca Charlie să întoarcă semnul și să încuie ușa.

— Sunt lanterne în birou, îmi spune el după aceea, și ne târâm înapoi pe unde am venit. Îmi dă drumul mâinii și răscolește sertarele biroului.

Ți-e frig?

— Puțin.

Îmi clănțănesc dinții, dar nu sunt sigură că acesta este motivul.

Îmi întinde o lanternă, o aprinde pe cea de urgență în cealaltă mână

și o îndreaptă către șemineu. Fața și umerii îi sunt rigizi în timp ce îngrămădește bușteni în vatră, la fel cum ne-a arătat mie și lui Libby

noaptea trecută: o piramidă de lemne cu ziare mototolite sub ea.