— Ești bine?

Ezit.

— Libby, nu eu sunt cea care a leșinat și aproape că și-a spart capul de o casă de marcat de pe vremuri.

Își mușcă buza.

— Ești furioasă. Își răsucește mâinile în poală. Că nu ți-am spus că

s-a întâmplat asta înainte.

— Nu înțeleg.

Ochii ei se îndreaptă pe furiș spre mine.

— Nici eu nu înțeleg de ce nu mi-ai spus că ai avut o șansă la o slujbă

de redactor.

— A fost cu ani în urmă, spun eu. Era o slujbă de începător, iar salariul era de rahat. N-a fost vorba numai de tine. Existau multe motive să rămân la agenție.

Se uită la mine cu ochii de safir apoși, cu un rid între sprâncene.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Ar fi trebuit, aprob eu în șoaptă. Și tu ar fi trebuit să-mi spui despre toate astea.

Libby scoate un oftat.

— Nimeni nu știa în afară de Brendan. Si el a vrut să-ți spun, dar știam că te-ar fi speriat. Și e ceva foarte comun. Adică, doctorul meu era destul de sigur că totul va fi bine. N-am vrut să te împovărez.

Mă întind spre mâna ei.

— Libby, nu ești o povară. Tu ești tot ce contează. Tu ești pe primul loc. Adaug ușor: Chiar și înaintea carierei mele. Chiar și a bicicletei mele Peloton.

Pufăie și își trage mâna de pe a mea.

— Știi ce sentiment de vinovăție aduce asta, Sore? Să știu că ai renunța la tot pentru a-mi gestiona viața? Că ai renunța la slujba ta de vis ca să mă îngrijești? Mă face să mă simt... incapabilă.

— Vreau doar să fiu alături de tine, am motivat eu.

— Nu ar trebui să fiu mereu pe primul loc, Nora, spune ea încet. Și nici clienții tăi nu ar trebui să fie.

— Bine, spun eu. De acum încolo, vânzătorul de covrigi e pe primul loc, dar tu ești pe locul doi.

— Vorbesc serios. Mama se aștepta la prea multe de la tine.

— Ce are mama de-a face cu asta? întreb eu.

— Totul. Înainte ca eu să pot protesta, Libby continuă: Nu spun că o învinovățesc – era într-o situație imposibilă și a făcut o treabă

extraordinară cu noi. Dar asta nu schimbă faptul că uneori uita a cui treabă era să aibă grijă de noi.

— Lib, ce...

— Tu nu ești tatăl meu, spune ea.

— De unde și până unde?

Ea pufnește din nou, apucându-mă de mâini.

— Te-a tratat ca pe partenera ei, Nora. Te-a tratat ca și cum ai fi fost...

ca și cum ar fi fost treaba ta să ai grijă de mine. Și te-am lăsat, după ce a murit, dar tu încă o faci. Și e prea mult. Pentru amândouă.

— Nu e adevărat, spun eu.

— Este, răspunde ea. Am și eu copii acum și, la naiba, Nora, sunt zile în care intru la duș și plâng cu nasul în buretele de lufa pentru că sunt atât de copleșită și poate că nici să le ascund asta nu este soluția, dar nu-mi pot imagina să le pun grijile mele pe umerii Talei sau ai Beei, asa cum ne-a făcut nouă mama. Mai ales ție. I-a fost foarte greu, dar era o mamă singură și erau momente în care uita asta. Au fost momente în care te trata ca pe un adult.

Un junghi de gheață mă străpunge. Vinovăție sau durere sau dorul de mama, sau toate acestea împletite într-un singur ghețar chiar în inima mea, arzându-mă așa cum numai gerul o poate face.

Ca și cum cel mai prețios lucru – singurul lucru prețios – din viața mea a înghețat atât de adânc încât pânze de păianjen de gheață îmi străbat prin vene.

— Am vrut să te ajut, spun eu. Am vrut să am grijă de tine.

— Știu. Îmi ridică mâinile între ale ei, ținându-le lângă inima ei.

Întotdeauna o faci și te iubesc pentru asta. Dar nu vreau să fii mama – și cu siguranță nu vreau să fii tatăl meu. Când îți spun că se întâmplă ceva, uneori vreau doar să fii sora mea și să spui „E nasol”, nu să încerci să

rezolvi problema.

Distanța dintre noi. Călătoria, lista, secretele. Le-am văzut pe toate acestea ca pe niște mici provocări pe care trebuie să le depășesc, sau poate ca pe niște teste pentru a dovedi că pot fi sora pe care Libby și-o dorește, iar Charlie are dreptate. Tot ceea ce vrea ea cu adevărat este o soră. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

— Îmi este greu, recunosc. Urăsc să simt că nu te pot proteja.

— Știu. Dar... Ochii ei se închid, iar când se deschid din nou, se străduiește să-și păstreze vocea sub control, cu mâinile noastre strânse tremurând între noi. Nu mă poți proteja. Iar eu trebuie să știu că mă pot descurca fără tine. Când am pierdut-o pe mama, am fost distrusă, dar niciodată nu mi-a fost teamă de cum o să ne descurcăm. Știam că tu te vei asigura că o să fie bine, și, Sore, apreciez asta mai mult decât aș putea exprima în cuvinte.

— Ai putea să încerci, glumesc eu încet. Poate să-mi trimiți o felicitare sau ceva de genul ăsta.

Râde cu lacrimi în ochi, își eliberează o mână pentru a-și șterge ochii.

— La un moment dat, trebuie să știu că pot să fac lucrurile pe cont propriu. Nu cu ajutorul lui Brendan, nu cu al tău. Iar tu trebuie să faci loc în viața ta pentru alte lucruri, pentru alți oameni care să conteze.

Am înghițit în sec.

— Nimeni nu va mai conta vreodată așa cum contezi tu, Lib.

— Nimeni nu va mai conta vreodată așa cum contezi tu, șoptește ea.