Gura mi se deschide și se închide.
— A. Clint nu e...
El clatină din cap.
— Tatăl meu biologic este curator de artă, în New York, de fapt. Am schimbat câteva e-mailuri și asta a fost suficient pentru noi. În ceea ce mă
privește, Clint este singurul tată pe care l-am avut vreodată sau de care am avut nevoie, dar, de când mă știu, mi-am dat seama că nu sunt ca el.
Nu arătam ca el. Nu-mi plăceau aceleași lucruri ca și lui.
Auriul cald și negrul întunecat al ochilor lui se ridică din nou spre ochii mei și o dorință dureroasă îmi înflorește în spatele plexului solar.
— Eram în clasa a cincea când am aflat adevărul. De la niște copii de la școală.
Din vocea lui răzbate o durere tăioasă care îmi taie răsuflarea. Mă
lupt cu impulsul de a-mi stăpâni șocul, apoi totul se desfășoară în fața ochilor mei, bucățile de Charlie pe care le adunam ca pe niște piese de puzzle devenind o imagine completă. Nu este clișeul lui Darcy. Nu este intelectualul încrezut și plin de sine pe care l-am întâlnit la un prânz foarte neplăcut. Este un om care tânjește după onestitate completă, un realist care nu înțelege întotdeauna când nu vede realismul în față.
Charlie, care vrea să înțeleagă lumea, dar a învățat să nu aibă încredere în ea.
— Îmi pare atât de rău, Charlie, îi șoptesc.
El înghite în sec.
— Știu că el pur și simplu doar a vrut să mă facă să cred că sunt fiul lui, spune el. Dar a fost un mod tare neplăcut de a afla. Toată lumea din oraș era mai mult sau mai puțin drăguță în fața părinților mei, dar primii ani de școală au fost un iad. Abordarea mamei mele a fost să îi ucidă cu bunătate, și a funcționat. A cucerit tot orașul. Dar eu nu am putut. Nu pot să fac conversație cu oameni despre care știu că mă urăsc. Nu pot să mă
port frumos cu cei pe care îi consider niște nemernici. Carina era în clasa a treia, când cineva i-a spus pentru prima dată că probabil s-a născut cu o boală venerică pentru că mama noastră era o curvă.
— Sfinte Sisoe, Charlie!
Îl eliberez din îmbrățișare și îi iau fața între palme, simțind că
plămânii mei sunt în flăcări, ca și cum ar exista sentimente pe care vocabularul meu nu este suficient de avansat pentru a le exprima în cuvinte. Aș vrea să-l acopăr ca o cămașă de zale sau să înghit niște benzină, să cobor scările și să scuip foc ca un balaur.
— Mi-am petrecut jumătate din gimnaziu în bibliotecă și cealaltă
jumătate în biroul directorului pentru că mă băteam și, sincer, acestea au fost singurele două locuri în care am simțit că am control asupra vieții mele. Își scutură capul, ca și cum ar încerca să-și limpezească mintea. Ce vreau să spun este, știi acel „spirit liber magic” despre care crezi că
reprezintă femeia mitică perfectă? Vine cu propriile probleme. Doar pentru că nu toată lumea te înțelege, nu înseamnă că te înșeli. Ești o persoană pe care oamenii se pot baza. Pe care se pot baza cu adevărat. Și asta nu te face să fii rece sau plictisitoare. Te face să fii cea mai... Se oprește, scutură din cap. Poate că tu și sora ta aveți divergențe și poate că
ea nu te înțelege în totalitate, dar nu o vei pierde niciodată, Nora. Nu trebuie să-ți faci griji pentru asta.
— Cum poți fi atât de sigur? întreb.
Acum, ochii lui sunt numai caramel lichid, mâinile lui blânde, mișcându-se înainte și înapoi pe șoldurile mele, ca un val care ne atrage împreună, ne desparte, ne unește, fiecare mângâiere fiind mai intensă
decât precedenta.
— Pentru că, spune el în liniște, Libby este suficient de inteligentă ca să știe ce are.
Vreau să-l trag în patul ridicol în formă de mașină de curse și să mă
învăluie mirosul șamponului lui, să simt presiunea degetelor lui care devin frenetice pe mine, să simt presiunea caldă și tare a abdomenului său și să se intensifice legănarea, apropierea și depărtarea noastră.
— Până să ajungi tu aici, rostește el răgușit, acest loc a fost doar o amintire a multiplelor feluri în care i-am dezamăgit pe toți, iar acum ești aici și... nu știu. Mă simt ca și cum aș fi bine. Așa că dacă tu ești genul nepotrivit de femeie, atunci eu sunt genul nepotrivit de bărbat.
Pot vedea toate nuanțele lui deodată. Un băiat liniștit, nehotărât.
Preadolescent precoce, plin de resentimente. Un licean încruntat și disperat să iasă din casă. Un bărbat cu muchii ascuțite care încearcă să se încadreze din nou într-un loc căruia nu i-a aparținut niciodată.
Asta e chestia când ești un adult care stă lângă patul său din
copilărie, în formă de mașină de curse. Timpul se prăbușește și, în loc de versiunea ta construită de la zero, ești toate schițele banale care au venit înainte, toate deodată.
— Nu ești o dezamăgire. Abia pot să spun cuvintele. Nu ești nepotrivit.
Ochii lui Charlie îmi analizează fața. Degetele lui ating punctul neted din colțul drept al gurii mele, iar maxilarul i se încordează. Când ochii lui se ridică din nou spre ai mei, sunt strălucitori, un truc al luminii calde care vine de la lampa de lângă pat, dar tot simt căldura care se ridică din el.
— Și toti acei oameni care te-au făcut să te simți așa, spune el cu voce răgușită, au niște gusturi al naibii de proaste.
Afecțiunea din vocea lui năvălește peste mine ca o maree caldă, umplând un milion de mici bazine în pieptul meu.
Suntem cu adevărat doi magneți opuși, incapabili să ne aflăm în aceeași cameră fără să ne atragem. Vreau să-mi trec degetele prin părul lui și să-l sărut până când va uita unde ne aflăm și tot și pe toți cei care l-au făcut vreodată să se simtă ca și cum ar fi o dezamăgire. Și se uită la mine ca și cum aș avea această putere, ca și cum ar exista o durere în el pe care numai eu aș putea să o alin.
Vreau să-i spun: „Ești o persoană care caută un motiv pentru fiecare lucru”.
Sau: „Ești o persoană care demontează lucrurile și își dă seama cum funcționează, în loc să le accepte pur și simplu. Ești o persoană care preferă adevărul unei minciuni convenabile”.
