Urc scările care duc la etaj. Este o baie la capătul holului. Aproape
am ajuns la ea când o cameră din dreapta îmi atrage atenția. Un perete plin cu cărți este vizibil prin ușa întredeschisă.
Mă atrage ca un far, un far pe un țărm îndepărtat. Intru și închid ușa în urma mea, iar petrecerea se reduce la un zgomot surd. Umerii mi se relaxează puțin, iar bătăile inimii se liniștesc în timp ce privesc patul de culoare roșu cireșiu în formă de mașină de curse de pe peretele din stânga mea.
Nu o monstruozitate de plastic cumpărată din magazin, ci un cadru de lemn făcut în atelier, vopsit la perfecțiune. Simt o durere în suflet la vederea lui. La fel ca și rafturile construite artizanal care se află pe peretele îndepărtat. Există atât de multă grijă, nu doar în construcție, ci și în organizare, atingerea lui Charlie și a lui Clint este la fel de vizibilă ca niște amprente de cerneală.
Cărțile sunt ordonate meticulos după gen și autor, dar nu sunt frumoase. Nu sunt rânduri de tomuri legate în piele, ci doar cărți broșate cu cotoare încrețite și coperți pe jumătate lipsă, cărți cu autocolante de la magazine de vechituri de cinci cenți și indicatoare decimale Dewey pe cele care provin din vânzări de bibliotecă.
Sunt genul de cărți pe care doamna Freeman obișnuia să ni le dea, cele pe care le punea în coșul „Ia o carte, lasă o carte”.
Libby și cu mine obișnuiam să glumim spunând că Freeman Books era tatăl nostru. Ne-a ajutat să creștem, ne-a făcut să ne simțim în siguranță, ne-a adus mici cadouri atunci când ne simțeam deprimate.
Viața de zi cu zi era imprevizibilă, dar librăria era o constantă. Iarna, când în apartamentul nostru era prea frig, sau vara, când aerul condiționat de la fereastră nu putea ține pasul, coboram și citeam la locul râvnit din vitrina magazinului. Uneori, mama ne ducea la Muzeul de Istorie Naturală sau la Met pentru a ne răcori, iar eu îmi luam cu mine exemplarul ferfenițit din From the Mixed-Up Files of Mrs. Basil E.
Frankweiler și mă gândeam: „Dacă am fi nevoite, am putea locui aici, ca frații Kincaid”. În trei, ne-ar fi bine. Ar fi distractiv.
Magice. Așa am simțit acele zile. Nu așa cum le-a descris Libby.
Sigur, existau probleme, dar cum rămâne cu toate acele zile în care stăteam pe burtă în nisipul din Coney Island și citeam până la apusul soarelui? Sau nopțile petrecute la rând pe canapeaua noastră, mâncând junk food și vizionând filme vechi?
Dar aprinderea bradului de la Rockefeller Center, și ciocolata caldă
care ne încălzea mâinile?
Viata cu mama, viata în New York, era ca într-o librărie gigantică: toate aceste trilioane de căi și posibilități atrăgeau visătorii în inima orașului, spunându-le: „Nu vă promit nimic, dar vă ofer multe uși”.
„Poți să faci chasse pe o scenă luminată, cu cei mai buni actori, dar poți și să plângi pentru o limetă pe care nu ai avut bani s-o cumperi.”
La patru zile după incidentul cu limeta, prietenii mamei au venit cu o sticlă de șampanie Cook și un plic cu bani pe care îi strânseseră pentru a ne ajuta.
Da, New Yorkul este obositor. Da, sunt milioane de oameni care înoată în amonte, dar suntem și cu toții împreună.
De aceea am pus cariera mea pe primul loc. Nu pentru că nu am o viață, ci pentru că nu pot suporta să o las pe cea pe care mama și-a dorit-o pentru noi să ne scape printre degete. Pentru că am nevoie să știu că
Libby, Brendan, fetele și cu mine vom fi bine, indiferent de situație, pentru că vreau să tai o bucată din oraș și din magia lui, doar pentru noi.
Dar tăiatul te transformă într-un cuțit. Rece, dur, ascuțit, cel puțin la exterior.
Înăuntru, îmi simt inima învinețită, sensibilă.
Una este să accept că persoana pe care o iubesc cel mai mult îmi este fundamental necunoscută și alta este să accept că nici ea nu mă vede. Nu are încredere în mine, nu suficient de mult pentru a-mi împărtăși ceea ce se întâmplă, nu suficient de mult pentru a se sprijini pe mine sau pentru a mă lăsa să o consolez.
Toate acele sentimente vechi se umflă până când nu mai pot respira bine, până când mă înec.
— Nora?
O voce străbate prin miasmă, joasă și familiară. Lumina se revarsă
dinspre hol. Charlie stă în pragul ușii, singurul punct fix din vârtej.
Îmi rostește din nou numele, ezitant, ca o întrebare.
— Ce s-a întâmplat?
CAPITOLUL 21
Charlie își lasă geanta de laptop să alunece pe podea, apoi vine spre mine.
— Nora? mai spune încă o dată.
Când nu mai pot scoate nici un sunet, mă trage spre el, îmi ia obrazul în palmă, iar degetele mari i se mișcă liniștitor pe pielea mea.
— Ce s-a întâmplat? murmură el.
Mâinile lui mă ancorează în realitate, iar camera nu se mai învârte cu mine.
— Îmi pare rău. Aveam nevoie de...
Ochii lui îi caută pe ai mei, în timp ce cu degetele încă mă mângâie în acel ritm blând.
— De un pui de somn? mă tachinează el încet, cu atenție. De un roman fantastic? De un schimb de ulei rapid și competitiv?
Blocul de gheață din pieptul meu se sparge.
— Cum faci asta?
Fruntea lui se încrețește.
