Din punct de vedere tehnic, știu foarte puține despre artă, dar aceste tablouri sunt frumoase, liniștitoare în felul lor, cu acele culori pământii și forme organice. În mod cert, nu sunt genul de artă care să te facă să spui:

„Nepoata mea de patru ani ar putea picta asta”.

— Nu-mi vine să cred că tu le-ai făcut. Dau din cap. E atât de ciudat să vezi așa ceva și să realizezi că le-a făcut o persoană normală. Nu că tu ai fi normală!

— Ei, draga mea, râde ea. Sunt lucruri mult mai rele pe lume decât să fii normal. Normalitatea este o insignă pe care o port cu mândrie.

— Puteai să fii celebră, spun eu. Adică, atât de bune sunt aceste tablouri.

Ea evaluează tablourile.

— Apropo de acele lucruri mai rele decât să fii normal.

— O dată cu faima vin și banii, precizez eu. Banii sunt de ajutor.

— Faima vine, de asemenea, cu oameni care îți spun tot ce cred ei că

vrei să auzi.

— Bună ziua, îngână Libby, strecurându-se lângă noi.

Îmi face un semn indiscret din sprâncene, iar eu sunt recunoscătoare că Sally îl ratează, ca să nu fiu nevoită să-i explic semnificația din spatele lui: „Vrea să i-o trag nepotului tău! În loc de fiului tău! Care a fost și el pentru scurt timp pe listă!”

— Sally a pictat astea, spun.

Libby se uită la ea pentru confirmare.

— Nu se poate!

Sally râde.

— Atât de șocante sunt?

— Aceste lucrări sunt opere profesioniste, Sally, spune Libby. Ai încercat vreodată să vinzi vreuna?

— Mai demult, zice ea, dar pare nemulțumită la acest gând.

— Hopa, spune Libby. Este clar că există o poveste aici. Haide, Sal.

Dă-i drumul.

— Nu e una foarte interesantă, spune ea.

— Din fericire pentru tine, tocmai am văzut o piesă care ne-a coborât standardele, spun eu.

Sally scoate un sforăit diabolic și mă mângâie pe braț.

— Să nu te audă păstoriță Monica spunând asta. Bătrânul Whittaker este finul ei.

— Sper că va poza pentru statuia din piața orașului, spun eu.

— Statuia aia ar putea să arate ca poștașul meu, Derek, din partea mea, spune Sally. Atâta timp cât pe placă scrie „Whittaker”. Avem

nevoie de comerțul pe care l-ar putea aduce în oraș.

— Să revenim la poveste, spune Libby. Mai demult îți vindeai tablourile?

Sally oftează.

— Ei bine, când eram mică, voiam să fiu pictoriță. Așa că, la optsprezece ani, am plecat la Florența să pictez pentru câteva săptămâni, care s-au transformat în luni – eu și Clint ne-am despărțit, desigur – și, după un an, m-am întors în State pentru a încerca să pătrund pe scena artistică din New York.

— Fugi de-aici! Libby o lovește ușor pe Sally peste braț. Unde ai locuit?

— Alphabet City, spune ea. Cu mult, mult timp în urmă. Am rămas pentru următorii unsprezece ani, muncind pe brânci. Am vândut câteva tablouri, am aplicat pentru expoziții în mod constant. Am lucrat pentru trei sau patru artiști diferiți și mi-am petrecut fiecare noapte încercând să

fac networking în galerii. Am muncit până la epuizare. Apoi, în cele din urmă, după opt ani, am participat la o expoziție de grup. Și un tip intră, îmi alege una dintre picturi și o cumpără. S-a dovedit a fi un curator renumit. Cariera mea a luat avânt peste noapte.

— Ăsta era visul îndeplinit! strigă Libby.

— Așa mă gândeam și eu, răspunde Sally. Dar mi-am dat seama destul de repede de adevăr.

— Că adevărata ta dragoste era Clint? ghicește Libby.

— Că totul a fost un joc. Tablourile mele nu se schimbaseră, dar, în mod cert, toate aceste locuri care mă respinseseră mă doreau. Oameni care nu se uitaseră niciodată în direcția mea îmi acordau atenție.

Aproape că nu mai conta ce făceam. Lucrările mele au devenit un simbol al statutului, nici mai mult, nici mai puțin.

— Sau, spun eu, erai extrem de talentată și a fost nevoie ca o persoană cu bun-gust să o spună înainte să se prindă și masele.