— Ce să fac?

— Să spui ceea ce trebuie.

Colțul gurii i se strâmbă.

— Nimeni nu crede asta.

— Eu cred.

Genele i se desfășoară în evantai pe obraji când coboară privirea.

— Poate că doar spun ceea ce trebuie pentru tine.

— Simțeam că mă sufoc. Vocea mea se frânge la acest cuvânt, mâinile lui alunecă în părul meu, iar ochii lui se ridică din nou spre ai mei. Ca și cum... ca și cum toată lumea se uita la mine și toți vedeau ce e în neregulă cu mine. Și sunt obișnuită să mă simt ca și cum... ca și cum aș

fi genul de femeie nepotrivită, dar cu Libby a fost întotdeauna diferit. E

singura persoană cu care m-am simțit cu adevărat eu însămi, de când a murit mama. Dar se pare că Dusty avea dreptate în privința mea. Așa

sunt eu, chiar și pentru sora mea. Genul de femeie nepotrivită.

— Hei. Îmi înclină fața spre a lui. Sora ta te iubește.

— A spus că nu am viață.

— Nora. El abia dacă zâmbește. Lucrezi cu cărti. Bineînțeles că nu ai viață. Nici unul dintre noi nu are. Întotdeauna există ceva prea bun de citit.

O umbră de râs răsare din mine, dar sentimentul nu durează.

— Ea crede că nu-mi pasă de nimic în afară de slujba mea. Asta crede toată lumea. Că nu am sentimente. Poate că au dreptate. Râd cu asprime. N-am mai plâns de un deceniu. Asta nu e normal.

Charlie se gândește un moment. Brațele lui alunecă în jurul taliei mele și se opresc pe spate, iar contactul dintre noi îmi face gândurile praf, trimițându-le cât colo, departe de impact. Nu-mi amintesc să o fi făcut, dar brațele mele îl înconjoară la rându-le, iar abdomenele ni se încing și căldura se adună între noi.

— Știi ce cred eu?

Mă simt atât de bine când îl ating, e atât de ciudat de simplu, ca și cum el ar fi excepția de la orice regulă.

— Ce?

— Cred că-ți iubești meseria, spune el cu blândețe. Cred că muncești atât de mult pentru că îți pasă de zece ori mai mult decât unui om obișnuit.

— În legătură cu munca, spun eu.

— În legătură cu orice. Brațele lui se strâng în jurul meu. Cu sora ta.

Cu clienții tăi. Cu cărțile lor. Nu faci nimic dacă nu te poți implica sută la sută. Nu începi nimic ce nu poți termina. Nu ești persoana care cumpără

bicicleta staționară ca urmare a unei rezoluții de Anul Nou, apoi o folosește drept cuier timp de trei ani. Nu ești genul de femeie care muncește din greu doar atunci când se simte bine sau care apare doar atunci când este convenabil. Dacă cineva îți insultă unul dintre clienți, îți scoți mănușile alea elegante și te lupți și ai la tine tot timpul un pix, pentru că, dacă tot trebuie să scrii ceva, măcar să arate bine. Tu citești prima dată ultima pagină a cărților – nu face fața aia, Stephens. Îi scapă

un zâmbet într-un colț al gurii. Te-am văzut – chiar și atunci când pui cărțile în rafturi, uneori verifici ultima pagină, ca și cum ai căuta în permanență toate informațiile, încercând să iei absolut cele mai bune

decizii.

— Și când zici că m-ai văzut, spun eu, vrei să spui că m-ai privit.

— Bineînțeles că da, la naiba, spune el cu o voce joasă și aspră. Nu mă pot opri. Sunt mereu conștient unde ești, chiar dacă nu mă uit, dar e imposibil să nu mă uit. Vreau să-ți văd fața care devine severă când trimiți un e-mail redactorului unui client, să te văd când ești dură, și vreau să-ți văd picioarele când ești atât de entuziasmată de ceva ce tocmai ai citit încât nu te poți opri din a le încrucișa și a le descrucișa mereu. Iar când cineva te enervează, îți apar aceste pete roșii, zice el, iar degetele lui îmi ating gâtul. Chiar aici.

Sfârcurile mi se ridică, coapsele mi se strâng și pielea îmi tremură.

Tensiunea din mâinile lui face ca degetele lui să se încolăcească pe curbura spatelui meu, strângând țesătura de acolo ca și cum s-ar convinge singur să nu o rupă.

— Ești o luptătoare, spune el. Când îți pasă de ceva, nu lași nimic să

se atingă de acel ceva. Nu am întâlnit pe nimeni căruia să-i pese atât de mult ca ție. Ce n-ar da majoritatea oamenilor să aibă pe cineva ca tine în viața lor? Ochii lui sunt întunecați, iscoditori, iar bătăile inimii rapide.

Știi cât de al naibii de norocos este oricine la care ții? Știi...

Ezită, cu dinții înfipți în buză, cu privirea coborâtă, cu degetele slăbindu-se, dar fără să se îndepărteze de vertebrele mele.

— Când eu și Carina eram mici, tata trebuia să lucreze mult. Nu aveam prea mulți bani, apoi bunica, mama mamei, a murit și... librăria a început să piardă bani cu nemiluita. Mama nu se pricepe la afaceri. Nici măcar nu este o persoană care să respecte un program. Așa că orele de lucru ale magazinului erau total imprevizibile. O discuție cu un artist era programată pentru mijlocul săptămânii în Georgia, iar ea ne lua pe mine și pe Carina de la școală pentru a merge la întâlnire, fără să anunțe pe nimeni. Sau era prinsă cu o pictură și nu numai că rata ziua de lucru, dar uita să ne ia de la școală. Carina a semănat întotdeauna cu părinții mei, relaxată, dar eu eram neliniștit. Poate pentru că îmi fusese atât de greu când începusem școala, sau poate doar pentru că în sfârșit chiar îmi plăcea și uram să lipsesc de la ore, și pe deasupra...

El trage aer în piept. Brațele mele s-au răsucit pe spatele cămășii lui, ținându-l aproape, lipit de mine în permanență.

— ... oamenii nu erau de acord cu familia mea, continuă el. Tata era

deja logodit când el și mama mea s-au împăcat, iar ea era deja însărcinată

în trei luni cu mine.