De îndată ce ușile automate ale bibliotecii se deschid, mirosul acela delicios de hârtie caldă mă învăluie ca o îmbrățișare, iar pieptul mi se relaxează puțin. În dreapta, câțiva liceeni stau la un rând de computere vechi, iar discuțiile lor sunt înăbușite de covorul albastru industrial.
Trec pe lângă ei și o iau pe scara largă spre etajul doi, apoi spre etajul trei.
Urmăresc rândul de săli de studiu cu ferestre de-a lungul peretelui exterior până la 3C și îl găsesc pe Charlie aplecat asupra laptopului său, cu lumina de deasupra stinsă. Lumina difuză a zilei care se revarsă prin fereastră
Îl înfățișează în tonuri reci, albăstrii.
Camera este mică, cu un acoperiș înclinat. O masă laminată și patru scaune asortate ocupă cea mai mare parte a spațiului.
Dintr-un motiv oarecare – liniștea, poate, sau ceea ce s-a întâmplat aseară – simt o timiditate când ajung în pragul ușii.
— Am întârziat?
Își ridică privirea, cu ochii încercănați.
— Am venit eu mai devreme. Își șterge răgușeala somnoroasă din glas. Vin aici să redactez în mai toate sâmbetele.
O cafea enormă de la Mug + Shot stă în fața unui loc liber, așteptându-mă. Mă las pe scaun.
— Mulțumesc.
Charlie dă din cap, dar este hiperconcentrat pe ecran, cu o mână
trăgându-se de părul din spatele urechii.
Telefonul meu vibrează cu un alt mesaj de la Brendan: Voi, fetelor, încă
vă mai distrați?
Unde de anxietate se întrepătrund în stomacul meu. Libby mi-a trimis un mesaj de la magazin acum cinci minute, asa că știu că are telefonul la ea. Ceea ce înseamnă că fie nu i-a trimis el primul un mesaj, fie ea nu i-a răspuns.
Da! îi răspund. De ce? E totul în regulă?
Desigur!!! Chiar e convingător cu acele semne de exclamare. Poate că e timpul să recurgem la metoda de a cerși răspunsuri.
Deocamdată, însă, am ascuns acest gând într-un compartiment din adâncul minții mele. Dispare cu o ușurință surprinzătoare.
— Mai ai nevoie de timp? îl întreb pe Charlie în timp ce îmi pornesc calculatorul.
Tresare, ca și cum ar fi uitat că sunt aici.
— Nu, nu, îmi pare rău. Sunt bine.
Își trece mâna peste gură, apoi se ridică și își trage scaunul pe cealaltă latură a mesei, de unde se poate uita la notele mele pe ecran.
Coapsa lui se lovește de a mea în timp ce se așază și, pentru câteva momente după aceea, se produce un fel de avalanșă în spatele cutiei mele toracice.
— Să începem cu tot ce ne-a plăcut? întreb. Charlie se holbează
pentru o clipă prea lungă; nu a înțeles absolut deloc întrebarea. Ei, haide, Charlie, îl tachinez eu. Poți să recunoști că îți plac anumite lucruri. Dusty și cu mine nu vom spune nimănui.
El clipește de câteva ori. E ca și cum i-aș privi conștiința înotând spre suprafață.
— Evident că îmi place cartea. Te-am implorat să mi-o dai să lucrez la ea, îti amintești?
— O să-mi amintesc de tine implorându-mă până la ultima mea suflare.
Se uită brusc la ecran, cu totul și cu totul profesionist, și îmi simt inima cum ia apă și începe să se scufunde.
— Paginile sunt minunate, spune el. Kinetoterapeuta plină de viață
este o antagonistă bună pentru Nadine, dar cred că la sfârșitul acestei
secțiuni are nevoie de mai multă profunzime.
— Si eu am scris asta! Sunt imediat conștientă de tonul de feblețe a profesorului care se bucură că a luat nota 10 la extemporal, când îi văd fața lui Charlie. Ce?
Își înăbușă zâmbetul.
— Nimic.
— Cum adică nimic? îl provoc. Ai o față.
— Întotdeauna am avut o față, Stephens, spune el. E destul de dezamăgitor că abia acum observi.
— Expresia ta.
Se lasă pe spate în scaun, cu Pilotul roșu în echilibru între degetul mijlociu și arătător.
