În afară de vânzătorul de covrigi.

Îmi înfășor brațele în jurul gâtului ei și o trag într-o îmbrățișare.

— Te rog să-mi spui data viitoare când afli că ai o boală sau o deficiență de vitamine, șoptesc în părul ei blond cu șuvițe roz. Chiar dacă

n-am voie să spun decât „E nasol”. Și apoi să-ți trimit acasă șase cutii cu suplimente.

— S-a făcut. Ea se retrage, zâmbetul ei transformându-se într-o grimasă. Mai e ceva ce ar trebui să știi.

„Iată”, îmi zic eu, „ceea ce mi-a ascuns.”

Ea respiră adânc.

— Mănânc carne.

Reacția mea instantanee este să sar de pe pat ca și cum tocmai mi-a spus că a sacrificat personal un vițel aici cu câteva momente în urmă și a băut sânge direct din venele sale.

— Știu! strigă ea printre degete. A început când eram însărcinată cu Tala! Din cauza anemiei. Și, sincer, am această poftă bizară și constantă

de hamburgeri Whopper.

— Câh! spun.

— M-am oprit imediat ce s-a născut! spune Libby. Dar am început din nou când am aflat despre Numărul Trei, și nu credeam că două

săptămâni de pauză ar fi făcut o diferență pentru nivelul de fier din sânge, dar n-am fost suficient de conștiincioasă în ceea ce privește completarea golurilor. Așa că. Hopa! Sau... whopa?

— Nu-mi vine să cred că m-ai păcălit să fiu vegetariană timp de un deceniu, apoi ai cedat la un Whopper!

— Cum îndrăznești? spune ea. Hamburgerii Whopper sunt grozavi.

— Bine, începi să te pricepi prea bine la minciuni.

Ea chicotește.

— OK, nu e grozav, dar dacă așa-și dorește inima...

— Inima ta are nevoie de terapie.

— Putem să facem o oprire în drum spre casă? Se dă jos din pat.

Pentru Whoppers, nu pentru terapie.

— Whoppers? Plural?

— Au burgeri vegetarieni, să știi, spune ea. Și suntem atât de aproape de Asheville, iar acolo este un BK.

Mă uit fix la ea.

— Deci nu numai că i-ai spus BK fără pic de ironie, dar îmi spui că ai verificat unde este cel mai apropiat.

— Sora mea m-a învățat să fiu pregătită. L-am cercetat atunci când am plecat cu Sally să dăm fluturași pentru Balul Lunii Albastre.

— Asta nu înseamnă „pregătită”, spun eu. Asta înseamnă dezaxată.

La râsul ei, cedez. Bine, hai să luăm Whoppers.

— Ești sigură că ești pregătită pentru asta?

Libby îmi aruncă o privire.

— Felicitări! Ai rezistat douăsprezece ore întregi.

— Corect, spun eu. Ești responsabilă pentru ce faci. Cui îi pasă dacă

ești pregătită pentru asta? Mie, nu.

Ea zâmbește și își leagănă uriașa poșetă mov.

— Am aici carne de vită uscată, migdale și o cutiuță cu unt de arahide. În plus, voi fi cu Gertie, Sally și Amaya. Tu du-te și termină

editările alea ca să-ți iei liber săptămâna viitoare și să petreci. Telefonul îi sună și ea îl verifică. Gertie e aici. Se pare că s-ar putea să plouă – vrei să

te lăsăm la librărie?

Charlie a fost de acord să preia tura lui Sally pentru ca ea să se poată

concentra pe balul de weekendul viitor, ceea ce înseamnă că vom pune la punct ultimele notițe în magazin. Plănuiam să terminăm de citit paginile seara trecută, dar asta s-a dus naibii când Libby a leșinat, așa că vom termina și noi de citit azi.

— De ce nu?

Hatchback-ul plin de noroi al lui Gertie se află la poalele dealului, și mai acoperit de autocolante decât atunci când ne-a adus acasă de la salon, iar ea arde bețișoare parfumate pe bord. Trebuie să-mi mușc literalmente limba ca să mă abțin să nu-i spun cât de periculos este pentru ea, nu că m-ar putea auzi de muzica industrială fără cap și fără

coadă care urlă din boxe.

Bubuitul basului îneacă în mare parte zgomotul tunetului care se apropie în timp ce cobor în fața librăriei Goode. Pe cer se adună nori negri și umflați, iar aerul e plin de electricitate când mașina se îndepărtează de bordură.

Prin strălucirea gălbuie a ferestrelor, îl zăresc pe Charlie punând cărțile la loc în cea mai apropiată bibliotecă, turnată în roșu și auriu.

Buzele și maxilarul îi sunt umbrite la perfecție de barba crescută

peste zi, iar părul său negru lucește în lumina blândă. La vederea lui, stomacul mi se răsucește și ceva înflorește ca o floare filmată cu încetinitorul în centrul cutiei toracice. Acum că sunt aici, atât de aproape de sfârșitul acestei cărți, al muncii de redactare, al acestei călătorii, o parte deloc mică din mine vrea să se întoarcă și să fugă.

Apoi mă vede, iar gura i se desface într-un zâmbet plin, senzual, atât de specific lui Charlie, iar frica mea se risipește, ca praful de pe coperta unei cărți.

Deschide ușa, se apleacă afară în timp ce primele picături mari de

ploaie stropesc pietrele.