Sau chiar: „Ești persoana care are doar cinci ținute, dar fiecare dintre ele este perfectă, aleasă cu grijă”.
— Cred, îi șoptesc, că ești unul dintre cei mai puțin dezamăgitori oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Linia de sub buza de jos se umbrește în timp ce buzele i se despart, iar respirația lui caldă, mentolată, se apropie de gura mea. Pentru o secundă, suntem prinși într-o împingere și o tragere, gustând spațiul dintre noi. Am impresia că nu mai este aer în cameră, dar ceea ce vreau cu adevărat este să îl inspir pe el.
Toate motivele mele pentru care am ținut zidurile între noi par a fi deodată neînsemnate. Pentru că zidul nu este ridicat. Nu există. Charlie
mă vede. Mă atinge. Și pentru prima dată după atât timp – poate chiar de când am pierdut-o pe mama – simt că nu sunt în afara scenei, privind prin sticlă, dorindu-mi atât de mult să găsesc o cale de intrare.
Telefonul meu sună și toată acea greutate caldă se evaporă, iar Charlie se îndreaptă, revenind brusc la realitate, la propriile motive pentru care a încercat să construiască o baricadă între noi. Se întoarce cu fața la rafturi, iar gâtul mi se usucă atunci când îmi dau seama că se aranjează.
Totul în mine strigă să îl ating din nou, dar nu o fac. Poate că
sentimentele mele s-au schimbat, dar încă mai există problema lui Charlie: „Asta nu poate fi nimic. Lucrurile sunt complicate”.
Gândul mi se duce direct la Amaya, iar vinovăția, gelozia și durerea zvâcnesc împreună în stomac.
Un alt mesaj vine de la Libby, și încă unul.
Unde ești?
Am găsit o mașină care să ne ducă acasă după ce termini cu sesiunea introvertită într-un colț întunecat.
ALO? Mai trăiești????
— E Libby.
În spatele meu, Charlie își drege glasul și spune răgușit:
— Ar trebui să o salvezi înainte să o recruteze clubul de tricotat.
Echivalentul Mafiei din Sunshine Falls.
Dau din cap.
— Ne vedem mâine.
— Noapte bună, Stephens.
Aproape că m-am ciocnit cu Sally la capătul scărilor.
— Tocmai o căutam pe sora ta! spune ea. Am dezgropat numărul pe care l-a cerut... poți să i-l dai tu?
Accept bucata de hârtie și, înainte de a putea cere lămuriri, Sally se grăbește după o femeie cu bretonul foarte bine fixat. Îi trimit lui Libby o poză cu numărul de telefon. De la Sally. De asemenea: Unde ești?
În față, spune ea. Grăbește-te! Gertie Park, barista anarhistă, ne duce acasă!
Libby se comportă normal, dar pe bancheta din spate a hatchback-ului cu bara de protecție plină de abțibilduri al lui Gertie trec în revistă
ultimele câteva săptămâni ca și cum ar fi hârtie tocată.
Ce a spus Libby despre mama, despre mine. Mesajele ciudate ale lui Brendan și reacția lui Libby la ele. Cearta din fața librăriei, lista, felul în
care ea dispare și reapare misterios, cum oboseala și paloarea ei par să
vină și să plece.
Le organizez pe toate în grămezi, în probleme rezolvabile, în scenarii din care pot concepe planuri de scăpare. Mă întorc în miezul problemei, privind peste tabla de șah și încercând să atenuez ceea ce se va întâmpla în continuare.
Dar pentru o clipă, sus, cu brațele lui Charlie lipite pe spatele meu, totul a fost în regulă.
Mi-a fost bine așa, plutind în derivă într-un întuneric reconfortant, fără trup, unde nimic nu trebuia reparat și puteam doar – îmi vin în minte brațele lui Sally ridicându-se și lăsându-se – să mă așez.
CAPITOLUL 22
Biblioteca de la marginea orașului este impunătoare: trei niveluri de cărămidă roz și frontoane. În timp ce Libby aranjează livrarea de mobilă
pentru Goode Books, mă întâlnesc cu Charlie pentru o ședință de redactare în sala de studiu 3C, la ultimul etaj.
Toată dimineața, lucrurile au fost tensionate între mine și Libby.
Suntem prinse într-o buclă de feedback cu sentimente vagi și impresii proaste.
E frustrată de cât de mult muncesc, iar asta creează distanță între noi. Distanța o face să păstreze secrete. Secretele mă frustrează pe mine.
Este o profeție care se împlinește singură, care ne ține blocate într-o ceartă invizibilă, tacită, în care amândouă ne prefacem că nimic nu este în neregulă.
Acea durere goală: „O pierzi, și atunci ce rost a avut totul?”
