Se scarpină la ceafă.

— Mătușa mea face un soi de troc cu vinuri. Toată lumea aduce câte unul, ea le pune numere pe fund. La sfârșit, ea pune la tombolă tot ce nu se bea.

— Pare genul meu de doamnă, spun eu. Este aici?

— Bineînțeles, spune el. Nu ar lipsi de la propria petrecere.

Aproape că îmi intră vinul pe nas și trebuie să tușesc pentru a-mi curăța plămânii.

— Sally? Sally e mătușa ta? Charlie Lastra e vărul tău?

— Știu, ce chestie, nu-i așa? spune el, chicotind. Suntem total opuși.

Chestia amuzantă e că am fost destul de apropiați când eram copii.

Ne-am îndepărtat pe măsură ce am crescut, dar latră mai rău decât mușcă. Este un om bun, în spatele fațadei.

Trebuie fie să schimb subiectul, fie să caut o canapea pe care să leșin.

— Apropo, jur că aveam de gând să te sun.

— Nu-ți face griji, spune el și o gropiță timidă îi apare pe obraz. Voi fi prin preajmă.

— Deci familia ta deține ferma de cai? zic eu.

— Grajdurile, mă corectează el.

— Așa e.

Habar n-am care este diferența.

— Este casa părinților mei. Când lucrările de construcție sunt lente pentru mine și unchiul meu, îi mai ajut uneori.

Unchiul. Construcții. Lucrează cu tatăl lui Charlie.

Telefonul lui Shepherd bâzâie. Oftează în timp ce citește mesajul.

— Nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu. Trebuie să plec.

— O, spun eu, căci mai aveam pregătite niște dialoguri spumoase.

— Hei, spune el, luminându-se. Sper că nu sună prea insistent –

pentru că înțeleg dacă nu ești interesată –, dar dacă vrei să mergi la o plimbare cât timp ești aici, mi-ar face plăcere să te conduc.

Expresia lui caldă și prietenoasă este la fel de orbitoare ca atunci când l-am întâlnit prima dată în față la Mug + Shot. Este, cred din toată

inima, un om cu adevărat drăguț.

— Poate că da, spun, apoi îmi reînnoiesc promisiunea de a-l suna. În timp ce parfumul de pin și piele tăbăcită se estompează în cameră, eu rămân încremenită în loc, prinsă într-o buclă nesfârșită de „Shepherd este vărul lui Charlie. Aproape că l-am sărutat pe vărul lui Charlie”.

N-ar trebui să conteze, dar contează. Îl aud pe Charlie spunând: „Nu poate fi nimic între noi”, dar nu pot să scap de sentimentul că deja este.

Simt o vagă greață. Libby încă nu s-a întors, iar eu sunt prea adâncită

în gândurile mele pentru a vorbi cu străinii. Evitând orice încercare de contact vizual, mă plimb prin mulțime până la capătul celălalt al livingului.

O serie de trei tablouri masive atârnă într-un triptic. Pereții sunt acoperiți de tablouri, de fapt, de toate paletele de culori și mărimile, dând casei un sentiment confortabil, eclectic, nepotrivit cu exteriorul său de modă veche.

Tablourile sunt cu siguranță nuduri, deși abstractizate: numai roz, bronz și maro, curbe și umbre purpurii. Îmi amintesc de Matisse, dar, în timp ce acelea mi se par întotdeauna romantice, chiar erotice – toate arcurile artistice și picioarele curbate și încovoiate –, acestea par relaxate, nuditatea vulnerabilă de a te plimba goală prin apartament, căutându-ți peria de păr.

Mirosul de iarbă ajunge la mine chiar înaintea vocii ei, dar tot tresar când Sally întreabă:

— Ești artistă?

— Categoric, nu. Dar pot să apreciez arta.

Ridică sticla de vin din mână ca și cum ar fi o întrebare.

Încuviințez din cap și ea îmi umple paharul.

— Cine le-a făcut? întreb.

Buzele lui Sally se strâng într-un zâmbet, iar obrajii i se umflă ca două mere.

— Eu le-am făcut. Într-o altă viață.

— Sunt fenomenale.