Șoptesc lângă urechea ei:
— Care crezi că este diferența de vârstă dintre acești actori? Șaizeci și opt de ani?
Își drege glasul pentru a-și stăpâni râsul. Femeia care o joacă pe doamna Wilder ar putea fi cu ușurință bunica bătrânului Whitaker.
La naiba, poate că este.
— Poate că micuța Delilah Tyler va fi jucată de Rottweilerul familiei, șoptesc.
Libby se aruncă în față sprijinindu-se pe burtă și își ascunde fața în timp ce umerii îi tremură de un râs înfundat. Încă o privire agasată din partea femeii din dreapta noastră. „Îmi pare rău”, spun pe mutește.
„Alergiile.” Își dă ochii peste cap, apoi se uită în altă parte, îi șoptesc lui Libby la ureche:
— Hopa, mama lui Whittaker e supărată.
Ea mă mușcă de umăr, ca și cum ar încerca să nu țipe. Pe scenă, băiețelul Whittaker se apucă de spate și scoate un cuvânt cu „F” la durerea provocată de nervii înțepeniți cronic ai personajului său.
Libby îmi strânge mâna atât de tare încât simt că ar putea să mi-o rupă.
— Este foarte clar, șoptește ea gâfâind, că micuțul bărbos nu a experimentat încă durerea fizică.
— Băiatul ăsta încă nu a experimentat căderea testiculelor, îi răspund eu.
Ca și cum ar fi vrut să dezmintă acest lucru, următoarea replică îi face vocea să se arunce și să scârțâie într-un țipăt care o face pe Libby să
strângă din ochi și să-și încrucișeze picioarele.
— N-am de gând să fac pipi pe mine!
Ne holbăm la picioare, izbucnind în hohote de râs înfundate la fiecare câteva minute. Este cea mai mare distracție pe care am avut-o de
ani de zile.
Orice s-ar întâmpla cu Brendan, cu apartamentul, cu sora mea, acum suntem noi, așa cum nu am mai fost de mult timp.
În momentul în care piesa se termină, eu și Libby ieșim în fugă.
Amândouă suntem pe cale să ne pierdem cumpătul și am prefera să o facem în particular. La jumătatea drumului spre cort, o voce veselă ne oprește.
— Nora! Libby?
Sally Goode o taie spre noi, alături de un uriaș blond care folosește un scaun cu rotile. Zâmbetul ei cu gropițe este asemănător cu cel al lui Charlie; nu și norul de iasomie și marijuana în care sosește învăluită. Este greu de imaginat că Charlie cel atât de structurat, cu muchii ascuțite, a fost crescut de această ființă boemă liberă.
— Ia te uită cine eee! îngână Libby.
— Orașele mici și așa mai departe, spune Sally. Nu cred că l-ați cunoscut pe soțul meu.
— Clint, răspunde bărbatul. Încântat de cunoștință.
— Încântată de cunoștință, spunem eu și Libby la unison.
— Ce părere aveți despre piesă? întreabă el.
Schimb o privire panicată cu Libby.
— Oh, nu le obliga să răspundă la asta. Sally îl lovește peste braț, zâmbind. Cel puțin nu înainte de salon. Trebuie să veniți – întotdeauna invităm prietenii la o băutură și o plăcintă după un spectacol.
— Asta se întâmplă în mod regulat?
Sora mea aproape că se îneacă la auzul cuvintelor. Suntem încă prea amețite ca să purtăm această conversație.
— Fac patru spectacole pe an, spune Sally.
Clint își ridică fruntea.
— Doar atâtea? Mi se par mult mai multe.
Libby își înghite un hohot de râs, dar tot chițăie din gât.
— Vă rog, haideți și voi, imploră Sally.
— O, n-am putea să vă deranjăm..., încep eu.
— Prostii! strigă ea. În Sunshine Falls nu există deranj. Sau nu te-ai uitat la aceeași piesă ca și noi?
— Ne-am uitat cu siguranță, mormăie Libby.
Sally îi înmânează poșeta soțului ei și caută în ea o bucată de hârtie și
