— Cu ce aș putea fi ocupat?
Planurile lui cu Amaya îmi trec prin minte imediat. Mi-l imaginez cum o trece în brațe peste o băltoacă pentru a-i salva pantofii, cum deschide o umbrelă pentru a-i proteja părul răvășit.
— Poate cu deschiderea Dunkin’ Donuts, spun eu. Sau cu procesul de divorț pentru perechea care s-a certat la primărie.
— O, nu se vor despărți niciodată, spune el cu seriozitate. Asta e doar preludiul la familia Cassidy.
Preludiu. Nu este un cuvânt pe care l-aș fi ales pentru a descrie această conversație.
— Mâine îți convine? întreb. Dimineața târziu?
Mă studiază.
— O să rezerv o cameră. Râde când îmi vede expresia. La bibliotecă, Stephens. O sală de studiu. Nu te duce cu gândul la prostii.
„Crede-mă”, îmi spun, „am încercat.”
CAPITOLUL 19
Libby mă scoate din mașina lui Hardy, spre zgomotul discuțiilor, și mă poziționează pentru un dramatism optim.
— Ta-da!
Îmi dau jos eșarfa pe care m-a pus să mi-o leg la ochi și clipesc. Pe fundalul roz cu portocaliu al apusului, văd un anunț pe fațada unei școli primare:
DISEARĂ, ORA 19
TEATRUL COMUNITAR SUNSHINE FALLS
PREZINTĂ:
O DATĂ-N VIAȚĂ
— Vai de mine! Doamne, Doamne!
Ea scoate un țipăt de emoție fără cuvinte.
— Vezi? Teatrul local! Tot ceea ce are New Yorkul găsești și aici!
— Este... o diferență destul de mare.
Libby chicotește, agățându-și un braț în jurul meu.
— Haide. Biletele sunt cu intrare generală, iar eu vreau să iau popcorn și să găsesc locuri bune.
Nu sunt sigură că există „locuri bune” atunci când alegi dintre rândurile de scaune pliante puse într-o sală de sport a unei scoli. Scena este înălțată, ceea ce înseamnă că ne vom încorda gâturile pe toată durata piesei, dar de îndată ce luminile de pe scenă se sting, este clar că
aranjamentul locurilor este cea mai mică problemă a acestei producții.
— O, Doamne, șoptește Libby, apucându-mă de braț.
Un actor își târăște picioarele în fața decorului pictat al farmaciei. Se îndreaptă spre tejgheaua de recuzită și se uită melancolic la un tablou înrămat de acolo.
— Nu, îi șoptesc.
— Ba da! șuieră ea.
Bătrânul Whittaker este jucat de un copil.
— Cum rămâne cu abuzul de droguri?! spune Libby.
— Cum rămâne cu supradoza?! spun eu.
— Nu poate avea nici măcar treisprezece ani, nu? șoptește Libby.
Are vocea unui copil de cor de zece ani!
Cineva tușește cu subînțeles lângă noi, iar eu și Libby ne afundăm în
scaunele noastre, rușinate. Cel puțin până când doamna Wilder –
proprietara bibliotecii – intră pe scenă și trebuie să-mi transform râsul în tuse.
Libby gâfâie lângă mine.
— Doamne, Doamne, Doamne, Doamne!
Nu se uită la scenă, se uită doar la picioarele ei și încearcă să nu explodeze.
