— Mândruță? Îmi încerc norocul.
— Mândruță? În ce an suntem, Stephens?
— O adevărată fată din vecini, răspund eu.
— Vecinii cui? pufnește el.
— O să-mi dau eu seama, răspund, îndreptându-mi spatele.
— Mă îndoiesc, spune el în surdină.
Mulțumirea de sine durează cam atât cât durează să mă instalez în cafenea și să-mi scot lista pentru sarcinile de astăzi. Sunt propuneri pe care nu le-am terminat de corectat ieri, cereri de informații pe care trebuie să le trimit pentru plăți întârziate și liste de propuneri pe care trebuie să le aranjez înainte de sfârșitul perioadei lente din an.
Încă o dată, munca mea are nevoie de toată atenția și încă o dată nu pot să-mi separ gândurile suficient pentru a face ca acest lucru să se întâmple. Cina de aseară cu Libby continuă să îmi treacă prin minte ca niște fluturi în flăcări. A fost efuziv de veselă, fără nici un semn de ceva în neregulă, până când am presat-o cu privire la misterioasele ei comisioane, moment în care energia ei s-a stins și privirea i s-a înăsprit.
— Nu poate o femeie matură să aibă parte de puțin timp singură? a spus ea. Cred că mi-am câștigat dreptul la puțină intimitate.
Și asta a fost tot. Am dat la o parte stânjeneala, dar în restul nopții, o parte din distanța aceea a revenit în ochii ei, un secret care se profila între noi ca un zid de sticlă sau un bloc de gheață, mai mult sau mai puțin invizibil, dar cu siguranță solid.
Deschid paginile lui Dusty și mă imaginez într-un submarin, scufundându-mă în ele, îndemnând lumea din jurul meu să se estompeze. Întotdeauna am făcut acest lucru în mod natural – asta m-a și făcut să mă îndrăgostesc de lectură: senzația de plutire instantanee, dizolvarea problemelor din lumea reală, fiecare îngrijorare brusc în siguranță de cealaltă parte a unei suprafețe metafizice. Astăzi este diferit.
Clopotele bat în fața magazinului, iar o voce familiară, feminină, îl salută pe Charlie. El îi răspunde cu căldură, iar ea scoate un râs sexy. Nu pot desluși fiecare cuvânt, dar fiecare câteva propoziții sunt punctate de același sunet săltăreț.
„Amaya”, îmi dau seama, în timp ce spune ceva de genul:
— A rămas în picioare pentru vineri?
Charlie spune ceva de genul:
— Da, pentru mine e bine.
Iar creierul meu spune ceva de genul: „PENTRU MINE NU E BINE.
NICIODATĂ”.
La care îngerul femeii de carieră de pe umărul meu îmi răspunde:
„Taci și vezi-ți de treaba ta. Oricum, el nu ar trebui să ocupe nimic din
spațiul tău mental.”
Îmi pun căștile pe urechi și dau drumul la sunetele peisajului urban pentru a mă face să nu mai ascult, dar nici măcar tonurile dulci ale celor mai buni taximetriști din New York care se înjură între ei nu sunt suficiente pentru a mă liniști.
Charlie a spus că Amaya nu a fost părăsită, ceea ce mai mult ca sigur înseamnă că s-a despărțit de el. Nu vreau să urmăresc acest gând până la concluzia sa logică, dar creierul meu este un tren scăpat de sub control, care trece ca vântul de stație după stație cu o viteză implacabilă.
„Charlie nu voia ca relația să se termine.”
„Amaya își regretă acum decizia.”
„Lucrurile sunt complicate pentru Charlie. Orice s-ar întâmpla, între mine și el «nu poate fi nimic».”
„Charlie păstrează ușa deschisă pentru ceva cu fosta lui iubită.
„Amaya tocmai l-a invitat în oraș.”
Vreau să spun că asta este doar una dintre multiplele posibilități, dar așa funcționează creierul meu: scrie scenarii.
De aceea sunt groaznice îndrăgostirile. Treci de la sentimentul că
viața este un drum plat pe care trebuie doar să te plimbi la a petrece fiecare secundă pe o pantă sau prins în cădere liberă, cu stomacul în gât.
E ca mama care fuge să prindă un taxi, cu părul ondulat și buzele zâmbitoare rujate, doar ca să se întoarcă acasă cu dungi de rimel pe față.
Suișuri și coborâșuri, și nimic între ele.
Când Libby apare în sfârșit, sunt recunoscătoare pentru sarcinile legate de numărul 12 pe care mi le atribuie, chiar dacă sunt toate legate de șters praful / curățenie / organizare.
Charlie rămâne în mare parte ascuns în birou, iar când iese, doar ca să-și ajute clienții, evit să mă uit la el și cumva tot știu întotdeauna unde se află.
După pauza de prânz, Libby pune la casa de marcat niște cartonase de „Recomandări de la iubitorii de cărti”, pe care clienții le pot completa, împreună cu o cutie de pantofi decupată în care să le returneze. Îmi înmânează trei cartonașe – ca să le punem în cutie la început, iar eu mă
plimb prin magazin, în căutare de inspirație. Văd cartea despre circ a lui January Andrews pe care am cumpărat-o în primul meu weekend aici, cea pe care Sally mi-a spus că a redactat-o Charlie, și îmi sprijin
cartonașul de raft pentru a mâzgăli câteva rânduri. Apoi aleg un roman de dragoste de Alyssa Cole pe care Libby mi l-a împrumutat anul trecut, pe care am făcut greșeala să-l deschid pe telefon și am sfârșit prin a-l devora în două ore și jumătate, în timp ce stăteam în fața frigiderului.
Apoi mă strecor în sala de cărți pentru copii și mă îndrept de spate, când mă trezesc nas în nas cu Charlie. „Magneți”, îmi zic. El îmi prinde coatele, ținându-mă înainte să ne ciocnim, dar tot ai crede că suntem lipiți unul de celălalt de la gură la coapsă, judecând după valul instantaneu de căldură care se ridică în mine.
— Nu știam că ești aici! spun în grabă.
