Îi explic:
— Tâmplarii sunt renumiți pentru că sunt foarte chipeși.
Fruntea lui se încrețește în timp ce zâmbește.
— Chiar sunt?
— Adică tâmplarii sunt interesele amoroase într-o mulțime de cărți și filme. Este un clișeu comun. Este modul în care arăți că cineva este cu picioarele pe pământ, răbdător și sexy fără a fi superficial.
— Nu sună prea rău, cred, râde el.
— Îmi pare rău, a trecut ceva timp de când n-am mai ieșit... Mă
opresc înainte de a spune „la o întâlnire”, ceea ce cu siguranță nu este cazul, și închei cu mult mai tragic: ... pe undeva.
Zâmbește, de parcă nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap că aș fi putut fi proaspăt evadată dintr-un buncăr apocaliptic din pământ, după ani întregi de socializare puțină sau deloc.
— Ei bine, atunci, Nora din New York, știu exact unde să te duc.
Nu mi se întâmplă des să icnesc – reacțiile dramatice, audibile, sunt
mai degrabă apanajul lui Libby –, dar când mă dau jos din camion, nu mă pot abține.
— Pun pariu că în New York nu ai asemenea priveliști, spune Shepherd cu mândrie.
Nu am curaj să-i spun că nu am icnit la vederea priveliștii, care este superbă, într-adevăr. Am rămas uimită de fapt de casa pe trei sferturi construită care se află pe creastă, cu vedere spre valea de sub noi. În partea sa cea mai îndepărtată, soarele se cufundă spre orizont, acoperind totul cu un auriu ca de fagure de miere care ar putea fi noua mea culoare preferată.
Dar casa – o fermă modernă masivă cu un perete din spate făcut în întregime din sticlă – strălucește în lumina aprinsă a apusului de soare.
— Tu ai construit asta?
Mă uit peste umăr și îl găsesc pe Shepherd trăgând o ladă frigorifică
din portbagaj, împreună cu o pătură albastră folosită la mutat mobilă.
— E în construcție, mă corectează el, trântind ușa din spate. O fac pentru mine, așa că o să dureze ani de zile, între două slujbe plătite.
— Este incredibilă, spun eu.
El pune răcitorul jos și scutură pătura.
— Mi-am dorit să locuiesc aici sus de când aveam zece ani.
Îmi face semn să mă așez.
— Întotdeauna ți-ai dorit să lucrezi în construcții?
Îmi trag fusta pe coapse și mă las la pământ, în timp ce Shepherd scoate două beri la cutie din frigider și se lasă jos lângă mine.
— Inginer proiectant de structuri, de fapt, spune el.
— Bine, nici un copil de zece ani nu vrea să fie inginer proiectant de structuri, spun eu. Ei nici măcar nu știu că există așa ceva. Sincer, și eu abia acum am aflat că există.
Râsul lui jos, plăcut, răsună prin pământ. Simt acea doză de adrenalină pe care o trimite prin mine faptul că fac pe cineva să râdă, dar senzația de beție cu fluturași în stomac este odios de absentă. Îmi ajustez picioarele astfel încât să fie puțin mai aproape de ale lui, las degetele noastre să se atingă în timp ce accept o bere de la el. Nimic.
— Nu, ai dreptate, spune el. Când aveam zece ani, voiam să
construiesc stadioane. Dar când m-am dus la Cornell, mi-am dat seama ce voiam cu adevărat.
Mă înec cu berea, și nu doar pentru că e dezgustătoare.
— Te simți bine? întreabă Shepherd, mângâindu-mă pe spate ca pe un cal speriat.
Dau din cap.
— Cornell, zic. De fițe.
Ridurile de la coada ochilor i se încrețesc frumos.
— Te surprinde?
— Da, spun, dar numai pentru că nu am întâlnit niciodată un absolvent de la Cornell care să aștepte atât de mult timp pentru a menționa că e absolvent de la Cornell.
Își lasă capul pe spate, râzând, și își trece o mână peste barbă.
— Destul de corect. Probabil că obișnuiam să aduc în discuție asta mai des înainte de a mă muta acasă, dar indiferent unde am mers la facultate, oamenii de aici sunt în continuare mai impresionați de anii în care am fost quarterback.
— Ce ai fost?
