— Hei! Charlie!
O voce joasă și suavă îi taie calea. Peste drum, un uriaș angelic cu gropițe gemene și ochi ca două pietre prețioase coboară dintr-o camionetă plină de noroi.
— Shepherd, spune Charlie, oarecum rigid, cu bărbia înclinată în semn de salut.
Nu e ca și cum ar avea pumnale în ochi, dar nici nu pare fericit să-l vadă pe Shepherd. Istorie, subtext, context – oricum ai vrea să-i spui, ceva există între acești doi oameni.
— Sally m-a rugat să trec pe aici, spune Shepherd, aruncând o geantă în direcția lui Charlie în timp ce traversează strada spre noi.
Charlie îi mulțumește, dar Shepherd este acum cu fața la mine, iar zâmbetul i se lățește pe chip.
— Măi, măi, măi, măi, dacă nu cumva e Nora din New York, spune el. Ți-am spus că o să ne întâlnim din nou.
Am citit odată că floarea-soarelui se orientează întotdeauna cu fața spre soare. Așa este pentru mine să fiu lângă Charlie Lastra. Ar putea fi un incendiu sălbatic care se îndreaptă spre mine dinspre vest și tot într-acolo m-aș îndrepta și eu, spre căldura lui.
Așa că, în ciuda faptului că sunt optzeci la sută sigură că Shepherd flirtează cu mine, bineînțeles că mă uit direct spre Charlie. Sau, mai degrabă, spre ușa magazinului care se închide în urma lui.
— Hei, spune Shepherd. E vreo șansă să fii liberă acum? Aș putea
să-ți fac turul despre care am vorbit?
— A, stai puțin.
Îmi verific telefonul, dar încă nu există nici un mesaj nou de la Libby.
Pentru o clipă, anxietatea îmi umple fiecare bucățică din corp, o sută de pumni care bat la ușile minții mele, cerând să se dezlănțuie. Îmi împing telefonul înapoi în geantă. „Concentrează-te pe ceva ce poți controla.
Lista. Numărul cinci.”
Rezistând impulsului de a mă uita înapoi la vitrina magazinului, îl privesc în ochi pe Shepherd, zâmbesc și mint printre dinți:
— Un tur sună perfect.
Conducem cu geamurile coborâte, mirosurile de pin, de transpirație și de pământ ars de soare se împletesc în vânt. Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător cu Blue Ridge Parkway, cu felul în care curbele sale ușoare sunt tăiate pe versantul munților, astfel încât vârfurile zvelte ale copacilor se înalță deasupra noastră pe o parte a drumului și se desfășoară sub noi pe cealaltă parte. Și Shepherd este o priveliște rară. Are genul de antebrațe cărora autorii le-ar putea dedica pagini întregi, musculoase și presărate cu păr fin, blond-auriu.
Fredonează pe melodia country de la radio, cu degetele bătând pe volan și pe schimbătorul de viteze.
După emoția inițială de a face ceva spontan, s-au instalat nervii. A trecut mult timp de când nu am mai ieșit cu un bărbat neverificat.
Lăsând la o parte posibilitatea ca el să fie un violator, un criminal sau un canibal, pur și simplu nu știu cum să vorbesc cu un bărbat despre care nu știu nimic și pe care nu îl iau în considerare ca partener pe termen lung.
„Hai că poți, Nora. Nu ești Nadine pentru el. Poți fi oricine. Spune ceva.”
În sfârșit, mă scoate din încurcătură:
— Deci, Nora, cu ce te ocupi?
— Lucrez în domeniul editorial, spun eu. Sunt agent literar.
— Nu mai spune! Ochii lui verzi se îndreaptă dinspre drum spre mine. Deci îl cunoșteai deja pe Charlie înainte de vizita ta?
Stomacul mi se strânge, apoi mi se pune un nod în capul pieptului.
— Nu chiar, spun fără să mă implic.
Shepherd râde, un sunet clar, răsunător.
— Ooo! Cunosc privirea asta – nu ne judeca pe noi, ceilalți, în funcție
de el.
Mă simt brusc protectoare față de el – sau poate că e empatie, înțelegerea faptului că acesta ar putea fi modul în care oamenii vorbesc și despre mine. În același timp, mă enervează că am ajuns în mașina unui străin ca și cum ar fi fost o capsulă de salvare din spațiu, și cumva spectrul lui Charlie este încă aici.
— Nu este atât de rău pe cât pare, continuă Shepherd. Adică să se întoarcă aici ca să-i ajute pe Sal și Clint, când tot ce și-a dorit vreodată a fost să scape de...
Își flutură mâna într-un arc de cerc larg, făcând un gest spre drumul însorit din fața noastră. Se întoarce pe o stradă laterală care șerpuiește și mai sus pe coasta de deal pe care am urcat.
— Și tu cu ce te ocupi? întreb.
— Lucrez în construcții, spune el. Și mai fac și tâmplărie pe lângă, când am timp.
— Desigur, spun cu voce tare din greșeală.
— Adică? întreabă el, cu ochii sclipind ca niște smaralde bine luminate.
— Vreau doar să spun că arăți ca un tâmplar.
— Aha.
