— Nu cred că-l pierdem. El dă din cap. Mi-ar plăcea ca măcar să-i sugerăm lui Dusty și să vedem ce părere are.
Clatin din cap.
— O să creadă că urăști primele cincizeci de pagini din cele o sută pe care ți le-a trimis.
— Știi cât de mult mi-am dorit această carte, spune el, doar pe baza primelor zece pagini. Vreau pur și simplu să fie cea mai bună versiune a ei, la fel ca tine și ca Dusty. Apropo, ce părere ai despre pisică?
Îmi mușc buza și primesc o doză de satisfacție pură, nediluată, la felul în care privește acțiunea. Las pauza să dureze mai mult decât este strict firesc.
— Mă tem că seamănă prea mult cu câinele din O dată-n viață.
Charlie clipește. Văd momentul în care își regăsește locul în conversație.
— Exact ce gândesc și eu.
— Ar trebui să vedem unde are de gând să o ducă, spun eu.
— Doar menționăm similitudinea și o lăsăm să ia decizia, este de acord el.
Roșcata bate cu ciocănelul, dar bătrânul și femeia din față continuă
să țipe unul la altul timp de încă douăzeci de secunde. Când, în sfârșit, îi face să se oprească, ei – fără glumă – dau din cap, se iau de mână și se întorc împreună la locurile lor.
— Parcă ar fi ceva desprins din Macbeth, mă minunez.
— Ar trebui să vezi cum decurge planificarea evenimentelor de sărbători, spune el. Este o baie de sânge. Cea mai bună zi din an.
Îmi înăbuș un râs cu dosul mâinii. Fața lui se crispează, iar inima îmi tresare la privirea extraordinar de mulțumită de pe fața lui. În mintea mea îl aud spunând: „Ești mult mai amuzantă așa”.
Mă întorc înainte ca privirea lui să mi se întindă și mai adânc în sânge.
— Ce părere ai despre motivațiile lui Nadine? șoptește el, reușind să
facă cuvintele să sune sexy în mod natural.
Patru puncte diferite de pe corpul meu încep să mă furnice.
„Concentrează-te!”
— Pentru care parte?
— Când traversează strada în fugă înainte să se facă verde, clarifică
el, decizie care o duce pe Nadine la spital, când o agață un autobuz.
Așa este: copia mea aproape că moare după cincizeci de pagini din carte. Sau de la prima pagină, dacă Charlie face cum vrea el.
— Mă întreb dacă faptul că o face să fie într-o grabă legitimă
subminează argumentul lui Dusty, șoptesc eu. Ar trebui să credem că
această femeie este un rechin rece și egoist. Poate că ar trebui să se grăbească de dragul grabei, pentru că așa face ea de obicei.
Jur că ochii lui Charlie sclipesc în întuneric.
— Ai fi fost un redactor bun, Stephens.
— Și prin asta, spun eu, vrei să spui că ești de acord cu mine.
— Cred că trebuie să o vedem pe Nadine exact așa cum o vede lumea, înainte să fie trasă cortina.
Îl studiez. Are dreptate. E întotdeauna un lucru ciudat să lucrezi doar cu o bucată din carte, fără să știi cu siguranță ce urmează să se
întâmple – mai ales pentru cineva căruia nici măcar nu-i place să citească
în felul ăsta – dar cunosc scrisul lui Dusty ca pe bătăile propriei inimi și am sentimentul că Charlie are dreptate în această privință.
— Deci, șoptește el, o să-i spui despre primele cincizeci de pagini?
— O s-o întreb, parez eu.
Chiar și atunci când suntem de acord unul cu celălalt, conversațiile noastre par mai puțin ca și cum am purta pe rând torța și mai mult ca și cum am juca tenis de masă în timp ce masa respectivă este în flăcări.
Charlie întinde mâna ca să batem palma. Am ezitat înainte de a-mi strecura palma în palma lui, această atingere atentă desfășurând bucăți din noaptea trecută prin mintea mea ca niște role de film. Pupilele i se dilată, firișoarele aurii din jurul lor se aprind, iar pulsul îi zvâcnește la baza gâtului.
Faptul că ne putem citi atât de bine unul pe celălalt va face ca această
„relație de afaceri” să fie complicată.
