Ochii lui se îndreaptă spre ai mei, clipind din nou. Corpul meu reacționează ca și cum m-ar atinge.
Ne privim țintă, iar colțul gurii lui se curbează ca și cum ar zice:
„Știu la ce te gândești”.
— Știe despre listă? întreabă Libby, apoi, către Charlie: Tu știi despre listă?
Se întoarce cu fața la ea, își freacă maxilarul.
— Nu avem un buget pentru revitalizare.
— Toată mobila va fi la mâna a doua, spune ea. Fac adevărate minuni la magazinul de vechituri. Am fost crescută în laborator exact pentru asta. Arată-ne doar direcția în care se află produsele tale de curățenie.
Ochii lui Charlie se întorc spre mine, cu pupilele în flăcări. Dacă
m-aș uita în jos, sunt convinsă că mi-aș găsi hainele reduse la un morman de cenușă la picioarele mele.
— Nici măcar nu vei ști că suntem aici, reușesc să spun.
— Mă îndoiesc de asta, spune el.
Un alt „adevăr universal” cu care Austen ar fi putut începe Mândrie
și prejudecată: când îți propui să nu te gândești la ceva, nu te mai poți gândi decât la acel lucru. Astfel, în timp ce Libby mă obligă să fac curățenie la Goode Books, ștergând urmele de pe podea, eu mă gândesc să îl sărut pe Charlie. Și în timp ce așez biografiile în rafturile din noua secțiune de nonficțiune, număr de fapt de câte ori și unde îl surprind uitându-se la mine.
Când răsfoiesc noua parte din Frigida în cafenea, trăgând de sforile intrigii și dând târcoale trapelor, mintea mea se întoarce invariabil la Charlie, care mă lipește de un bolovan, cu șoapta lui răgușită în ureche:
„Mi-e greu să gândesc în cuvinte acum, Nora”.
Mie mi-e greu să gândesc, punct, dacă nu e vorba de singurul lucru la care nu ar trebui să mă gândesc.
Chiar și acum, mergând înapoi în oraș cu Libby să vedem surpriza secretă pe care a plănuit-o pentru noi, sunt prezentă doar în proporție de două treimi. Hotărâtă să supun și ultima treime, întreb:
— Sunt îmbrăcată corespunzător?
Fără să se întrerupă, Libby, mă strânge de braț.
— Perfect. Ești ca o zeiță printre muritori.
Mă uit în jos la blugii mei și la maioul de mătase galbenă, încercând să ghicesc pentru ce ar putea fi perfecte.
Cu coada ochiului, mai fac o verificare rapidă a limbajului corpului ei. Am urmărit-o îndeaproape de când cu mesajul ciudat de la Brendan, dar nimic nu părea să fie în neregulă.
Când eram copii, obișnuia să o roage pe doamna Freeman să o lase să reorganizeze cărțile pe rafturi, iar acum eforturile ei de a actualiza Goode Books au transformat-o într-o Belle bizară, până la cântecul despre „viața provincială” pe care îl cântă sprijinită de coada măturii, timp în care Charlie îmi aruncă priviri înflăcărate care spun „oprește chestia asta”.
— Nu te pot ajuta, îi spun în cele din urmă. Nu am jurisdicție aici.
La care Libby strigă din celălalt capăt al magazinului:
— Sunt un armăsar sălbatic, iubito!
Când în sfârșit am plecat, la sfârșitul zilei, m-a obligat să mă urc în taxiul lui Hardy pentru a căuta mobilă în fiecare magazin secondhand din Asheville. Ori de câte ori găseam ceva perfect pentru cafeneaua Goode Books, Libby insista 1) să se târguiască și 2) să vorbească cu toată
lumea, despre orice, la propriu.
Munca a energizat-o, în timp ce eu sper din tot sufletul ca excursia surpriză de diseară să se încheie la singurul centru spa din Sunshine Falls. Deși se numește Spaaaahhh, ceea ce îmi dă de gândit. Nu e clar dacă
se vrea a fi citit ca un suspin sau ca un țipăt. Ori aceeași persoană fără
toate țiglele pe casă deține și acel loc, și Mug + Shot, și Curl Up N Dye, ori careva a pus extract de jocuri de cuvinte în rezerva de apă din Sunshine Falls.
Libby trece pe lângă Spaaaahhh și dăm colțul spre o clădire mare din cărămidă roz, cu ferestre arcuite, cu două etaje, acoperiș în două ape și clopotniță. De o parte se află o parcare pe jumătate plină, iar de cealaltă
parte, câțiva copii cu genunchii murdari joacă kickball într-un teren de baseball pe care a crescut iarba aiurea, cu musculițe care atacă în roiuri gardul din spatele zonei de apărare.
— Am venit aici pentru marele joc? o întreb pe Libby.
Mă trage pe scările clădirii și mă duce într-un hol mucegăit. O
hoardă de adolescenți în colanți de balet trece în fugă, țipând și râzând, grăbindu-se să urce pe scara din dreapta noastră. O jumătate de duzină
de copii mai mici, în colanți colorați, sunt împrăștiați pe podea și șterg covorașe albastre de gimnastică.
— Cred că e pe acolo, spune Libby.
Trecem peste și pe lângă micii gimnaști și ne întoarcem printr-un alt set de uși într-o încăpere spațioasă, plină de discuții cu ecou și scaune pliante. Spre ușurarea mea, nimeni nu poartă costume de aerobic, așa că
probabil nu suntem aici pentru un curs de gimnastică pentru gravide, ceea ce cu siguranță mi se pare ceva la care Libby ne-ar înscrie.
