— Am trecut și eu prin asta.
Uau, e înalt.
— Eu sunt Shepherd3, spune el.
3 Păstor
— Ca... ocupația? întreb.
— Iar familia mea deține saivanul, spune el. Dă-i drumul și râzi.
— Nu aș face-o niciodată, spun eu. Am un simț al umorului îngrozitor. Dau să-mi întind mâna, apoi îmi amintesc unde a fost recent (vomă) și o las să cadă. Eu sunt Nora.
Râde din nou, un sunet clar de clopoțel argintiu.
— Stai la Goode’s Lily?
Confirm din cap.
— Eu și sora mea suntem în vizită din New York.
— Ah, oameni de oraș mare, glumește el, cu ochii strălucitori.
— Știu, suntem cei mai răi, îi fac jocul. Dar poate că Sunshine Falls ne va converti.
Cozile ochilor i se încrețesc.
— Cu siguranță se poate.
— Ești de aici?
— Aici am trăit toată viața mea, spune el, mai puțin o scurtă
perioadă în Chicago.
— Viața la oraș nu era pentru tine? îmi dau eu cu presupusul.
Umerii lui uriași se ridică.
— Iernile nordice cu siguranță nu erau.
— Sigur, spun eu. Personal, sunt pro-iarnă – dar este o complicație familiară.
În principiu, oamenii pleacă din New York pentru că le este frig, pentru că au claustrofobie, pentru că sunt obosiți sau pentru că sunt copleșiți din punct de vedere financiar. De-a lungul anilor, cei mai mulți dintre prietenii mei din facultate au plecat în orașele din Midwest, care sunt mai puțin costisitoare sau în suburbii cu peluze uriașe și garduri albe, sau au plecat într-unul dintre exodurile în masă spre L.A. care se produc la fiecare câteva ierni.
Există locuri unde este mai ușor de locuit, dar New York este un oraș
plin de oameni cu poftă de viață, cu o energie care vibrează din cauza dorinței lor comune.
Shepherd mângâie gardul.
— Ei bine, te las să te întorci la... Jur că aruncă o privire spre grămada mea de vomă. ... alergarea ta, termină el diplomat, întorcându-se să plece. Dar dacă ai nevoie de un ghid turistic cât timp
ești aici, Nora din New York, sunt bucuros să te ajut.
— Cum să dau de tine? strig după el.
Se uită înapoi, zâmbind.
— Este un oraș mic. O să ne întâlnim noi.
O iau ca pe cea mai blândă respingere din lume până în momentul în care îmi face cu ochiul, primul gest sexy de genul ăsta pe care l-am văzut vreodată în viața reală.
De când am terminat de povestit ce s-a întâmplat, Libby se holbează
la mine.
— Ce se întâmplă în creierul tău în acest moment? întreb.
— Încerc să mă hotărăsc dacă să fiu impresionată că te-ai dus să faci baie în pielea goală, supărată că te-ai dus cu Charlie, sau pur și simplu îmi pare foarte rău că ți-am aranjat o întâlnire atât de proastă.
— Nu fi atât de dură cu tine însăți, spun eu. Sunt sigură că, dacă
mi-aș fi tăiat la masă ultimii cinșpe centimetri din picioare, ar fi fost foarte plăcut.
— Îmi pare atât de rău, Sore, strigă ea. Jur că părea normal în mesajele lui.
— Nu da vina pe Blake. Eu sunt posesoarea acestui sac de carne uriaș.
