Zâmbetul i se stinge, iar pe mine mă înțeapă inima drept răspuns.
Scutur din cap.
— E vorba de cartea asta, Frigida, și de călătoria asta... Am început să
mă gândesc că aș putea să mă las în voia ei, dar...
Ridic telefonul, de parcă asta ar explica totul. Criza premergătoare nașterii lui Libby, nesiguranța intensă a lui Dusty, ca să nu mai vorbim de toți ceilalți clienți ai mei, de toți cei care se bazează pe mine.
— Nu-mi pot permite să mă distrez în acest moment.
— Să te distrezi.
Repetă cuvântul în gol, ca și cum nu ar fi familiarizat cu acest concept. Probabil că nu este. Timp de un deceniu nici eu nu am fost.
Stabilirea priorităților. Compartimentarea. Calificarea. Aceste lucruri au funcționat întotdeauna pentru mine în trecut, dar acum, doar
un singur strop de nepăsare mi-a distras atenția de la sora mea și de la principala clientă. După ce s-a întâmplat cu Jakob, ar fi trebuit să știu că
nu pot avea încredere în mine. Îmi forțez nodul tare din gât.
— Trebuie să fiu concentrată, spun. Îi datorez asta lui Dusty.
Când sunt distrasă, îmi scapă lucruri. Când ratez lucruri, se întâmplă lucruri rele.
Charlie mă studiază un moment lung.
— Dacă asta e ceea ce vrei.
— Este, spun eu.
Fruntea i se ridică ușor, ochii lui citind minciuna evidentă. Nu contează. Dorința nu este un mod bun de a lua decizii.
— Și, în plus, adaug, lucrurile sunt oricum complicate pentru tine, nu?
După o clipă, el oftează.
— Tot mai mult cu fiecare secundă.
Totuși, nici unul dintre noi nu se mișcă. Suntem într-un impas tăcut, așteptând să vedem dacă barajul rezistă. Presiunea creste între noi, toate celulele mele vibrează încă sub privirea lui.
Charlie se uită primul în altă parte. Își freacă obrazul.
— Ai dreptate. Nu știu de ce îmi este atât de greu să accept că nu poate fi vorba de nimic.
Îmi smulge rochia de pe piatră și mi-o întinde, îmi simt stomacul ca un bolovan, dar accept rochia.
— Mulțumesc.
Fără să se uite la mine, spune sec:
— La ce sunt buni colegii?
CAPITOLUL 16
Mă târăsc din pat la ora nouă, cu capul cât o baniță și cu stomacul ca o barcă pe jumătate naufragiată, pierdută pe mare. Se pare că am băut suficient cât să mă otrăvesc, fără să trec de starea de amețeală. Unul dintre multele motive pentru care este absolut genial să ai treizeci și doi de ani.
Libby se mișcă deja la parter, fredonând în surdină. Nu mă
surprinde – în ciuda mesajelor ei de panică de aseară, ea dormea deja adânc și sforăia puternic când am ajuns acasă. Dusty m-a sunat în cele din urmă înapoi, iar eu m-am plimbat, umedă, pe pajiște timp de o oră, convingând-o că partea a doua din Frigida nu putea fi atât de rea pe cât era ea convinsă că este. Cu ochii pierduți, îmi verific telefonul și, bineînțeles, noile pagini mă așteptau în căsuța de e-mail.
Nu sunt pregătită pentru asta. După ce mi-am pus jambiere și un sutien sport, ies afară, frecându-mi brațele ca să mă încălzesc în timp ce traversez pajiștea. Mă târăsc prin pădure, ținându-mă de stomac, până
când greața se atenuează suficient de mult pentru a alerga.
„Bun”, mă gândesc. „Asta merge bine.” Este mai mult o încercare de încurajare decât o observație. Urmez poteca în pantă prin pădure până la gard și mai fac trei pași înainte ca „Merge bine” să devină „O, Doamne, nu!” Mă aplec peste genunchi și vomit în noroi chiar în momentul în care o voce străbate prin aerul dimineții:
— Vă simțiți bine, doamnă?
Mă învârt spre gard, trecându-mi dosul mâinii peste gură.
Semizeul blond este sprijinit de partea cealaltă a gardului, la nu mai mult de un metru și jumătate. Cum naiba să nu fie?
— Bine, mă forțez să spun. Îmi dreg glasul și fac o grimasă la gust.
Tocmai am băut o cadă de alcool aseară.
El râde. E un râs grozav. Probabil că țipătul lui de groază este chiar destul de plăcut.
