— Atunci vorbește.
Un alt sărut tăios, cu dinții înfipți în buza mea, cu mâinile lui pe fundul meu.
— E greu să gândesc în cuvinte acum, Nora.
Mâinile lui se înfășoară în părul meu, gura îi alunecă pe colțul gurii mele, respirația lui e superficială și frenetică. Mă ridic spre el, una dintre mâinile lui se încolăcește strâns pe coloana mea vertebrală, iar gemetele lui pătrund prin mine ca o duzină de fulgere care se îndreaptă direct spre centrul meu.
Orice altceva este pentru scurt timp șters când mă rostogolesc lipită
de el, iar el îmi întoarce favoarea și frecarea dintre noi devine electrică.
— Doamne, Nora! șuieră el.
Ceva de genul știu se scurge din mine, direct în gura lui. Degetele lui pătrund sub dantela de pe șoldurile mele, apăsând în carne. Niciodată
nu am simțit atât de palpabil frustrarea altcuiva; eu nu am fost niciodată
atât de frustrată. Văd pete, totul se pierde în spatele unui zid de dorință.
Apoi îmi sună telefonul dinspre stânci.
Dintr-odată, realitatea se prăbușește din toate părțile, gândurile pe care dorința mea le-a reținut mă cuprind ca o alunecare de stânci de pe versant. Mă împing de lângă Charlie, gâfâind.
— Dusty!
Clipește la mine prin întuneric, cu pieptul bombat.
— Ce?
— Rahat! Nu! Nu!
Înot spre stânci, spre soneria răsunând prin întuneric.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Charlie, în spatele meu.
— Trebuia s-o sun pe Dusty. Acum câteva ore.
Mă trag din apă și mă grăbesc spre telefon. Ratez ultimul apel cu câteva secunde, iar când formez numărul înapoi, intră direct în căsuța vocală. La naiba!
Cum am putut să fac asta? Cum am putut să uit de cea mai veche, mai sensibilă și mai bună-platnică dintre clienții mei? Cum am putut să
mă las atât de distrasă?
Sun din nou și primesc mesajul ei vocal.
— Hei, Dusty! spun vesel după semnalul sonor. Îmi pare rău pentru asta. Am avut o...
Cu ce aș putea fi ocupată la ora asta târzie? Cu siguranță, nu cu vreo
întâlnire respectabilă.
— A intervenit ceva, spun eu. Dar acum sunt liberă, așa că sună-mă
înapoi!
Închid, apoi trec prin șirul de mesaje ale lui Libby, cereri din ce în ce mai frenetice de confirmare a faptului că Blake nu m-a aruncat în tocătorul de lemne. Inima mi se urcă în gât, iar rușinea fierbinte și înțepătoare îmi urcă la suprafața pielii. În drum spre casă, îi trimit un mesaj lui Libby.
— E totul în regulă?
Mă întorc și îl găsesc pe Charlie trăgându-și pantalonii pe el, cu cămașa înfășurată într-o mână.
— Ce s-a întâmplat? întreabă el.
„Nu am fost disponibilă”, îmi spun. „Aveau nevoie de mine și eu nu eram disponibilă. La fel cum...” Mă opresc înainte ca mintea mea să se întoarcă acolo ca un bumerang, spunând în schimb:
— Eu nu fac așa ceva.
Sprânceana lui Charlie se arcuiește.
— Ce să faci?
— Tot ceea ce tocmai s-a întâmplat, spun eu. Totul. Nu așa procedez eu.
El râde pe jumătate.
— Și ce, crezi că ăsta e un model pentru mine?
— Nu, spun eu. Adică, poate. Asta e ideea! Cum aș putea ști?
