O îmbunătățire uriașă fată de LEUL!
Văd scânteia din ochii lui ca de caramel în secunda în care îi vine în minte răspunsul perfect și simt cum se dezamăgește singur când se decide să spună:
— Inventar.
Îmi dă drumul și ia cartonașul de pe raft. Ne despart zece centimetri și o încărcătură electrică se desprinde de pe el, bâzâind prin venele mele.
— Te las să te întorci la...
Totuși, nici unul dintre noi nu se mișcă.
— Deci tu și Amaya vă petreceți timpul împreună. Adaug, aproape involuntar: Nu trăgeam cu urechea – e un magazin liniștit.
Sprânceana lui tresare.
— „Nu trag cu urechea”, mă tachinează el pe un ton scăzut. „Nu te urmăresc.” Simt un model aici.
— „Nu sunt gelos”, îl provoc, apropiindu-mă. „Nu ești adorabilă.”
Se apleacă spre gura mea și ochii i se măresc ușor înainte de a se ridica.
— Nora..., murmură el cu o greutate în glas, ca o scuză sau o rugăminte cu jumătate de inimă.
Gâtul mi se strânge în timp ce abdomenele noastre se ating, fiecare terminație nervoasă e în alertă maximă.
— Hm?
Își așază mâinile pe umerii mei, o atingere ușoară și atentă.
— Trebuie să plec, spune el încet, evitându-mi privirea.
Mă ocolește și se strecoară afară din cameră.
Vineri, un alt lot de pagini din Frigida ajunge în cutiile noastre
poștale. Îmi petrec primele două ore citind și recitind, adunându-mi gândurile într-un document și rezistând impulsului de a-i trimite live-text lui Charlie care e în cealaltă cameră. Libby este prin preajmă
doar de la ora prânzului până pe la ora trei, moment în care pleacă cu mențiunea că are o altă surpriză pentru mine în seara asta.
Încerc să mă conving că ăsta a fost motivul dispariției ei de zilele trecute, dar nu pot scăpa de gândul că are legătură cu Brendan. I-am sugerat de câteva ori să îl sunăm prin video, dar ea are întotdeauna o scuză.
La ora cinci, îmi fac bagajele și plec să mă întâlnesc cu ea. Încă o dată, Charlie nu este la casa de marcat, iar acum nu sunt doar enervată și frustrată, ci și tristă.
Mi-e dor de el și m-am săturat să ne ascundem unul de celălalt.
Îmi fac curaj și mă strecor în birou. El își ridică privirea, surprins, de unde se sprijinea de biroul voluminos de mahon din partea dreaptă a camerei, citind. Ochii lui, postura lui, totul pare a zice „linx”. Dacă
printr-un blestem ciudat și străvechi, un jaguar ar fi fost transformat în om, el ar fi Charlie Lastra. După un concurs de priviri care durează
câteva secunde, își vine în fire și spune:
— Ai nevoie de ceva?
Anul trecut, aș fi crezut că e un mocofan. Acum îmi dau seama că
merge direct la subiect.
— Ar trebui să stabilim o dată pentru a vorbi despre următoarele o sută de pagini.
Ochii lui mă străpung până când se ridică fumul de pe pielea mea.
Sunt o furnică sub lupa lui luminată de soare, în cele din urmă, își întoarce privirea.
— Putem să o facem pe e-mail. Știu că Libby te ține în priză.
— Trebuie să vorbim față în față.
Nu mai pot suporta această tensiune dintre noi. Dacă îl evit nu fac decât să înrăutățesc situația, iar eu urăsc să simt că mă ascund. Cu Libby, modul de a ajunge în miezul lucrurilor ar putea fi o cursă cu obstacole lentă și precaută, dar aici e vorba de Charlie, iar Charlie e ca mine.
Trebuie să trecem cu buldozerul prin starea de ciudățenie. Mi-e dor de el.
De tachinările lui, de provocările lui, de competitivitatea lui, de grija lui pentru pantofii mei prea scumpi, de mirosul lui, și...
La naiba, nu mă așteptam ca lista să fie atât de lungă. Sunt mai implicată decât mi-am dat seama.
— Dacă nu cumva ești prea ocupat! adaug.
Își afișează primul zâmbet bosumflat al săptămânii.
