— Mi s-a descărcat telefonul la un moment dat în timpul nopții.

Vocea mea este răgușită acum, de parcă gâtul mi se închide pentru a reține restul. Dar nu mă pot opri. Vreau ca el să știe. Trebuie să nu mai fiu singură cu asta nici măcar o secundă.

— Când eram cu el, mă lăsam pur și simplu purtată de val. Când ne-am trezit, nici măcar nu mi-am conectat telefonul până când nu am pregătit micul-dejun. Am mâncat. Am făcut sex. Am mai făcut niște cafea.

Mă ard nările pe dinăuntru.

— Libby mă suna de patru ore. Era singură la spital și...

Nu mai iese nimic după aceea. Gura mi se mișcă, dar nu se aude nici un sunet.

Charlie se apleacă în față, mă trage la pieptul lui. Buzele lui mă

apasă cu putere pe creștet, iar degetul lui mare îmi mângâie umărul.

— Nu-mi pot imagina.

Îmi trage picioarele în poala lui, mă strivește la pieptul lui din nou, netezindu-mi și sărutându-mi părul.

Închid ochii, concentrându-mă asupra acestor senzații, în acest moment. „Sunt aici”, îmi promit. „S-a terminat. Nu mă mai poate răni.”

— Libby se trezea țipând. Vocea mea este înecată de lacrimi acum, subțire. Timp de luni de zile după ce a murit mama. Iar eu nu puteam să

dorm deloc. Eram prea speriată că nu voi fi acolo dacă va avea nevoie de mine.

Am învățat să aștept până când se trezea panicată, să arunc plapuma și să mă dau într-o parte pe pat pentru ca ea să se poată strecura lângă

mine sub plapumă. Îmi înfășuram brațele în jurul ei până când adormea la loc plângând.

Nu i-am spus niciodată că va fi bine. Știam că nu va fi așa. În schimb, am preluat vechiul refren al mamei pentru a ne liniști: „Descarcă-te, draga mea”.

— Jakob a fost grozav la început, spun eu. Abia dacă îl vedeam, dar a înțeles. Și apoi a avut șansa să meargă la o rezidență literară, în Wyoming – era scriitor.

— Te-a părăsit? spune Charlie.

— Eu i-am spus să plece, recunosc cu o voce slabă. Mă simțeam ca și cum... Nu aveam timp sau energie pentru el oricum și nu am vrut să-l rețin.

— Nora. Bărbia lui mă împunge în tâmplă când clatină din cap. Nu trebuia să treci singură prin asta.

— N-ar fi putut face nimic, șoptesc eu.

— Ar fi putut fi lângă tine, spune el. Ar fi trebuit să fie lângă tine.

— Poate, spun eu. Dar n-a fost doar vina lui. Îmi tot făceam planuri să-l vizitez și pe urmă le anulam. Nu puteam să o părăsesc pe Libby. Și apoi...

Îmi dă la o parte bretonul umezit de sudoare din ochi.

— Nu trebuie să-mi spui.

Clatin din cap.

În tot acest timp, în adâncul stomacului meu, monstrul din umbră al durerii, al fricii și al furiei a stat în coltul în care l-am închis, dar a crescut, frânghii noi de întuneric furibund se întind în toate direcțiile, înfometate, înnebunite de foame.

Un demon care o să mă devoreze din interior.

— Am plănuit o vizită surpriză. Am luat Xanax, am luat un autobuz pentru că doar atât mi-am permis, am lăsat-o pe Libby singură. Mi-am dat seama imediat ce l-am văzut că lucrurile s-au schimbat. Și apoi, în prima noapte în care eram acolo, m-am trezit panicată. Nu știam unde mă aflu și nu-mi găseam telefonul. Nu mă puteam gândi decât că i s-a întâmplat ceva lui Libby. Aveam... halucinații, aproape. Mă durea atât de tare pieptul încât am crezut că mor. Jakob a crezut că am un atac de cord.

M-a dus la urgențe, iar ei m-au trimis acasă câteva ore mai târziu cu o factură uriașă și câteva exerciții de respirație. S-a întâmplat din nou în noaptea următoare, și în cea următoare. I-am spus lui Jakob că trebuie să

plec acasă mai devreme. Mi-a cumpărat un bilet de avion și mi-a spus că

nu se va mai întoarce. Se hotărâse să rămână.

Am vrut să-mi dau seama de ceva. Libby mai avea doar un an de liceu, dar m-am gândit că poate aș putea să o mut acolo cu noi. La o săptămână după ce am ajuns acasă, mi-a spus că a cunoscut pe altcineva.

Ca și cum universul m-ar fi pedepsit, pentru că îmi doream prea multe, pentru că mă gândeam să o supun pe Libby la așa ceva când era aproape să se frângă. Încă mi se face rău când mă gândesc la asta.

Degetele lui Charlie alunecă în sus și în jos pe brațul meu.

— Îmi pare atât de rău.

— Nu e vorba că sunt sigură că el era alesul sau ceva de genul ăsta.

Închid ochii, inima îmi bate cu putere. Doar că... de atunci, mi-a fost greu să-mi imaginez cum ar fi să las pe cineva să se apropie atât de mult de mine. Nu când sunt atât de distrusă încât nu pot dormi nicăieri în afară

de propriul meu pat. Chiar și aici e greu, cu Libby chiar lângă mine. De atunci nu am mai avut încredere. Îmi apăs fața pe pielea lui caldă, în timp ce durerea mi se răspândește în piept. Îmi pare rău. Eu doar...

— Să nu-ți pară rău, spune el răgușit. Te rog, nu-ți cere scuze că

mi-ai dat voie să te cunosc.

— E jenant, spun. Sunt atât de obsedată de a deține controlul încât

somnul mă face să intru în panică. Sunt un dezastru.

Mă întoarce cu fața spre el, cu mâinile lipite de spatele meu.

— Toată lumea e un dezastru, spune el.

— Tu nu ești.

Zâmbește slab, iar reflecția jarului din șemineu îi luminează irisurile aurii.

— Locuiesc în dormitorul copilăriei mele.

— Pentru că îți ajuți familia, spun eu. Eu am aruncat-o pe a mea pe râu în jos cu prima ocazie pe care am avut-o.

— Hei! Îmi atinge bărbia, mi-o ridică. Fostul tău iubit te-a lăsat într-o pustietate nenorocită, Nora, pe cont propriu, și tu ai făcut tot ce ai putut.