Când apar rezultatele, e ca și cum cineva mi-ar fi injectat gheață în vene.
Dent, Hopkins & Morrow: Avocați în Dreptul familiei Libby i-a cerut lui Sally... numărul unui avocat de divorțuri? Pentru o clipă, strada, aleea de piatră, cerul albastru palid, lumea parcă ar fi fost zdrențuită. Plămânii mi se umflă prea tare, ceva mare și greu blochează
orice ar vrea să intre sau să iasă. Mă întorc în vechiul nostru apartament, în acele săptămâni îngrozitoare de după moartea mamei, privind-o pe Libby cum se prăbușește, ținând-o strâns în brațe în timp ce plânge, până
când nu mai poate respira, până când se sufocă.
Mă înec în durerea ei, propria mea durere se întărește, se calcifiază
în inima mea.
„Nu vreau să fiu singură”, oftează ea uneori, sau „Suntem singure.
Suntem singure, Nora”.
O țin strâns în brațe, o sărut pe cap și îi promit că se înșală, că nu va fi niciodată singură.
„Am eu grijă de tine”, îi spun eu. „O să am întotdeauna.”
Toate acele nopți în care m-am trezit și am găsit totul acolo, așteptându-mă: mama dispărută. Fără bani. Libby distrusă.
Uneori plângea în somn. Alteori mă trezeam în timp ce ea era în baie, iar pata rece din patul de lângă mine mă făcea să intru în panică.
În acele zile, durerea aștepta ca un monstru din umbră, care se înălța deasupra patului nostru și, în loc să se micșoreze noapte de noapte, creștea, hrănindu-se cu noi, îngrășându-se cu durerea noastră.
Într-o dimineață, devreme, stăteam înfășurate sub pături, eu mângâiam părul blond auriu al surorii mele, iar ea mi-a șoptit:
— Nu mai vreau să fiu aici. Vreau să se termine.
Și aceeași panică rece a devenit prea mare pentru corpul meu, umflându-se, pulsând cu furie.
Fără să mă gândesc la bani, la muncă, la școală sau la oricare dintre milioanele de lucruri practice de care devenisem responsabilă, am spus:
— Atunci hai să mergem undeva.
Și am făcut-o. Am cumpărat bilete dus-întors, la mijlocul săptămânii, la cursa de noapte spre Los Angeles. Ne-am cazat la un motel mizerabil al cărui zăvor nu funcționa și am băgat scaunul de birou sub clanță în fiecare noapte în timp ce dormeam.
În fiecare dimineață, luam un taxi până la plajă și rămâneam acolo până la cină, întotdeauna ceva ieftin și plin de grăsime. Luam o parte din cenușa mamei și o aruncam în ocean când nu se uita nimeni, apoi fugeam, țipând și râzând, fără să știm sigur dacă nu cumva tocmai încălcaserăm o lege.
Mai târziu, am împărțit restul cenușii între East River și Hudson, bucăți din mama de o parte și de alta a orașului nostru, ca să ne înconjoare și să ne țină înăuntru. Dar nu eram încă pregătite să renunțăm la o parte atât de mare din ea.
Timp de o săptămână, Libby nu a plâns, apoi, în avionul spre casă, în timpul decolării, s-a uitat pe fereastră, privind cum se micșorează
oceanul sub noi, și a șoptit:
— Când va înceta să mai doară?
— Nu știu, i-am spus, știind că va vedea că mint. Că nu credeam că
va înceta niciodată, niciodată.
Ea a început să plângă în hohote, iar ceilalți pasageri au aruncat priviri obosite în direcția noastră. I-am ignorat, am tras-o pe Libby la pieptul meu.
— Descarcă-te, scumpo, am murmurat, așa cum obișnuia mama să
ne spună.
O însoțitoare de zbor fie ne-a supraestimat vârsta, fie i s-a făcut milă
de noi și ne-a lăsat discret două sticle de alcool în miniatură.
Printre sughițuri, Libby a ales Bailey’s. Eu am băut ginul.
Din ziua aceea, nu am mai putut nici măcar să-l miros fără să mă
gândesc la felul în care o ținusem strâns pe sora mea, la faptul că îmi era atât de dor de mama încât o simțeam mai aproape decât îmi fusese în ultimele săptămâni.
Poate de aceea este singurul lucru pe care îl beau cu adevărat. Să
simți acea gaură în inimă e mai bine decât să nu simți nimic.
Clipesc ca să scap de amintiri, dar durerea din piept, durerea din adâncul mâinilor nu mă lasă. Mă las pe metalul fierbinte al băncii și număr secundele de inspirație, potrivindu-le cu cele de expirație.
A fost ultima călătorie pe care am făcut-o cu Libby. A fost ultima călătorie pe care am făcut-o, punct, în afară de acel weekend nefericit în Wyoming cu Jakob.
Odată ce am reușit să ne ținem datoriile sub control, am început să
pun bani deoparte din când în când pentru a o putea duce pe Libby într-un loc extraordinar, cum ar fi Milano sau Paris, atunci când a absolvit facultatea. Cândva, ea avea tot felul de ambiții, dar după ce am pierdut-o pe mama, se pare că toate acestea s-au epuizat. A încetat să mai ajute la Freeman’s și a trecut prin alte câteva potențiale cariere, dar nici una dintre ele nu i-a reținut atenția.
