Nu ești personajul negativ din povestea lui. El este – și nu pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, ci pentru că a ieșit din relația voastră în secunda în care tu erai cea care avea nevoie de el.

Îmi cuprinde fața între mâinile lui.

— Te duc acasă când vrei tu, spune el. Dar dacă vrei să rămâi și te trezești țipând, e în regulă. O să mă asigur că ești bine. Și dacă vrei să

rămâi și apoi te răzgândești, nu mă deranjează să te duc înapoi la patru dimineața.

Am citit odată că nu toată lumea gândește în cuvinte. Am fost șocată, imaginându-mi acești oameni care nu folosesc limbajul pentru a da sens tuturor lucrurilor, care nu organizează automat lumea în capitole, pagini, propoziții.

Privindu-l pe Charlie, îl înțeleg. Felul în care o avalanșă de sentimente și impresii poate trece prin corpul tău, ocolindu-ți mintea.

Cum poate o persoană să știe că există ceva ce merită spus, dar să nu aibă

nici o idee cum s-o spună? Nu gândesc în cuvinte.

Este un sentiment care nu e nici „Mulțumesc”, nici „Tu mă faci să mă

simt în siguranță”, ci ceva care plutește între cele două.

— Vreau să rămân, spun eu. Dar nu cred că pot.

El încuviințează din cap.

— Atunci te duc acasă.

— Nu încă.

Îmi netezește părul, mi-l așază după ureche.

— Nu încă.

Ne întindem unul lângă altul, cu spatele meu lipit de abdomenul lui

cald, cu brațul lui așezat pe șoldul meu, cu degetele care îmi ating coastele ca niște mici schiori care urmăresc pantele blânde, până când se excită din nou, iar eu sunt îmbătată de felul în care mă atinge. Facem sex lent, de vis, iar când se termină, mă cuibăresc la pieptul lui, simțindu-i bătăile inimii lipite de mine, la fel de liniștitoare ca luminile și zumzetul orașului care se estompează pe lângă fereastra apartamentului meu, o lume întreagă care continuă să se învârtă în timp ce dormi. Dacă nu o spun cu voce tare, mă gândesc, nu se pune. Poate că nici măcar nu va fi adevărat.

Dar este adevărat și nu sunt sigură că aș vrea să mă opresc, chiar dacă aș ști cum: Mă îndrăgostesc de Charlie Lastra.

Dimineața, sar peste alergare. Eu și Libby ne așezăm pe o pătură

întinsă pe pajiște, cu cafeaua în mână, și îi povestesc totul.

— Rămâne? spune ea, cu ochii luminați din interior.

Inima mi se strânge ghem.

— De ce nu-mi spui ce simți cu adevărat?

Își bagă nasul în aburul care se ridică din cană.

— Îmi pare rău, nu am vrut să sune așa.

— De parcă nimic nu ți-ar plăcea mai mult decât să-l pui pe Charlie Lastra pe o navă menită să se învârtă permanent în jurul pământului?

— Nu e vorba de asta! E doar... Se mișcă pe scaun. Cred că se schimbă modul în care îl văd. Acum se califică pentru listă.

— Cât de util!

— Nora! Îsi asază cana în iarbă. Dacă ești chiar atât de entuziasmată

de el, ar trebui să explorezi ce simți. Nu-mi amintesc ultima dată când ai fost cu adevărat entuziasmată de cineva. Nu, stai, îmi amintesc. A fost cu zece ani în urmă.

Durerea profundă, ca un membru fantomă care pulsează, nu se mai simte la fel de intensă ca de obicei când mă gândesc la Jakob. Am vorbit serios când i-am spus lui Charlie că nu era vorba atât de dorul de fostul meu iubit, cât de singurătatea de a nu putea avea încredere în mine în privința nimănui.

— Nu contează ce explorăm, spun eu. Știm cum se termină asta.

Libby mă strânge de braț.

— Nu știi. N-ai cum, până nu încerci.

— Ăsta nu e un film, Libby, spun eu. Iubirea nu este suficientă

pentru a schimba detaliile vieții unei persoane, sau... sau nevoile ei. Nu poate face ca fiecare lucru să se așeze la locul lui. Nu vreau să renunț la tot.

Nu-mi pot permite să fac asta.

Încă nu există un final fericit pentru o femeie care vrea totul, genul de femeie care stă trează și suferă de o nevoie furioasă, cu ambiția neîmplinită care îi face oasele să-i zdrăngăne în trup.

Apartamentul meu confortabil din West Village, cu ferestrele sale imense. Cafeneaua de la colt care îmi știe comanda. Toate cele patru anotimpuri de pe aleile din Central Park.

„Slujba de la Loggia”, îmi spun, imaginea birourilor albe ca o galerie de artă și a podelelor din lemn de balsa strălucind în mintea mea.

Să știu că sora mea este bine. Să mă trezesc în fiecare noapte crezând până în adâncul sufletului meu că sunt în siguranță. Că nimic nu mă

poate prinde din urmă.

Cum se potrivește cu nevoile mele un sentiment vast și incontrolabil ca iubirea? Este o rotiță într-o mașinărie delicată.

Când mă uit înapoi la Libby, buzele ei sunt întredeschise, iar sprâncenele îi sunt unite.

— Iubirea? repetă ea cuvântul cu o voce firavă.

Mă uit înapoi spre căsuța care strălucește în soare, înconjurată de fluturi care se învârt leneș.

— Să zicem.

O mint pe sora mea. Ea mă lasă.

La începutul după-amiezii, Bea și Tala vin în fugă pe deal, Bea îmbrăcată într-o rochiță roz cu volane, iar Tala într-o salopetă bleumarin.