doarmă în continuare. Bea ne conduce în bucătărie pentru a ne explica arta de a coace în orb o crustă pentru plăcinta cu mure – ea și Brendan a urmărit o mulțime de episoade din Campionatul deserturilor în această lună

– și tot mă simt ca o orășeancă, dar poate că este posibil să ai mai mult de o casă. Poate că este posibil să aparții în sute de moduri diferite de o sută

de oameni și locuri diferite.

CAPITOLUL 34

Fetele dorm pe salteaua gonflabilă din dormitorul de la etaj (am fost mutată pe canapeaua extensibilă), dar eu, Brendan și Libby stăm până

târziu, culegând firimiturile din plăcinta cu mure a Beei.

Cineva bate la ușă, iar Brendan o sărută pe Libby pe frunte în drum spre ușă.

— Nora? strigă el. E pentru tine.

Charlie stă în ușă, cu părul umed și hainele fără nici o cută. Arată de un milion de dolari. De fapt, mai degrabă de șase sute, dar șase sute de dolari foarte bine utilizați.

— Vrei să ne plimbăm? întreabă el.

Libby mă împinge de pe scaun.

— Vrea sigur!

Afară, ne plimbăm pe pajiște, ne prindem de mâini și rămânem așa.

Au trecut ani de zile de când nu am mai ținut mâna altcuiva decât a lui Libby, a Beei sau a Talei. Mă face să mă simt tânără, dar nu într-un sens rău. Mai puțin ca și cum aș fi neputincioasă într-o lume nepăsătoare și mai mult ca și cum... ca și cum totul ar fi nou, strălucitor, nedescoperit.

Așa cum mama vedea New Yorkul, așa îl văd și eu pe Charlie. Când ajungem la foișorul luminat de lună, se întoarce spre mine.

— Cred că trebuie să ne gândim la un final alternativ.

Ezit.

— Am trimis deja notițele. Dusty a lucrat la editare toată săptămâna.

Ea este...

— Nu pentru Frigida.

Ridică mâinile noastre împreunate, le ține lipite de pieptul lui, unde îi simt inima bătând mai repede. Ochii lui mă străpung. Ochi ca niște găuri negre. Ochi ca niște capcane lipicioase. Ochi ca un desert decadent.

— Ne vizităm pe rând, spune el cu seriozitate. O dată pe lună, poate.

Și când poți, vii aici de sărbători. Iar când nu poți, îi conving pe sora mea și pe soțul ei să zboare și să stea cu părinții mei, ca să pot ajunge la New York. Facem apeluri video și trimitem mesaje și e-mailuri cât de mult putem – sau dacă e prea mult, nu știu, poate că vom sări peste toate astea.

Când ești în oraș, ești la lucru, iar când suntem împreună, suntem împreună.

Îmi simt stomacul ca și cum ar fi supraîncărcat de licurici beți.

— Ca o relație deschisă?

— Nu, clatină el din cap. Dar dacă asta preferi... nu știu. Am putea încerca. N-aș vrea, dar o voi face.

— Nici eu nu vreau asta, îi spun, zâmbind.

El oftează.

— Mersi, la dracu’!

Inima mi se răsucește.

— Charlie...

— Gândește-te la asta, insistă el liniștit.

Nu a funcționat pentru Sally și Clint. Pentru mine și Jakob. Pentru Charlie și Amaya. Chiar dacă îmi pot învinge anxietatea de a călători, chiar dacă Charlie nu se supără să mă ajute să mă liniștesc în toiul nopții, cum voi putea face față fricii constante de a-l pierde? Anxietatea de fiecare dată când nu răspunde la telefon sau când o vizită se anulează?

Așteptând mereu să-i pice fisa, să vină ziua în care va spune în sfârșit:

„Vreau ceva diferit. Nu e vorba de tine. Vreau pe cineva diferit”.

O durere de inimă lentă, atroce, care se desfășoară încetul cu încetul timp de săptămâni întregi.

Aș prefera întotdeauna o decapitare rapidă decât o moarte prin mii de tăieturi de hârtie.

— Relațiile la distanță nu funcționează niciodată, spun eu. Chiar tu ai spus asta.

— Știu, spune el. Dar niciodată n-a fost vorba despre noi, Nora.

— Deci noi suntem o excepție? spun eu, sceptică. Oamenii pentru care totul merge bine.

— Da, spune el. Poate. Nu știu.

Își plimbă privirea peste mine în timp ce se regrupează.

— Ce altceva putem face, Nora? Sunt deschis la editările tale.

Spune-mi ce ai schimba. Scoate naibii stiloul, rupe totul în bucăți și spune-mi cum ar trebui să se termine.

Chiar mă doare să zâmbesc. Vocea mea sună ca și cum s-ar zgâria de cioburi de sticlă.

— Ne bucurăm de această săptămână. Petrecem cât mai mult timp împreună, cum vrem noi, și nu vorbim despre ce o să urmeze, apoi plec și nu-mi iau rămas-bun. Pentru că nu mă pricep la asta. Nu mi-am luat

niciodată rămas-bun cu adevărat și nu vreau să încep cu tine. Așa că, în schimb, când te sărut pentru ultima oară, nici unul dintre noi nu atrage atenția asupra acestui lucru. Și apoi... Mă urc în avion și mă duc acasă, incredibil de recunoscătoare pentru bărbatul incredibil de sexy cu care am petrecut odată o lună în Carolina de Nord.

Se uită fix la mine, cu ochii concentrați și sprâncenele încruntate în timp ce absoarbe ceea ce am spus, bosumflat. Este expresia lui de redactor, iar când se limpezește, dă din cap și spune:

— Nu.