Până atunci, simt că fiecare moment e o parte a unei numărători inverse.
Uneori, tot ceea ce vreau este să dau ceasul înainte. Alteori, vreau să bag nisipul înapoi prin gâtul clepsidrei.
Îmi trimite mesaje de genul: Sfinte Sisoe, pagina 340.
Și: E pe val!
Si: Motanul!
Scriu înapoi lucruri de genul: AM ȚIPAT.
Cea mai bună de până acum.
Și: Motanul rămâne.
La care el răspunde: De acord.
Uneori îmi trimite mesaje în care îmi spune doar: Nora.
Charlie, îi răspund.
Apoi spune: Cartea asta.
Și eu spun: Cartea asta.
Mă omoară că nu știu cum se termină, îi spun.
Mă omoară gândul că se va sfârși, îmi scrie el înapoi. Dacă n-aș fi redactat-o, n-aș fi terminat-o.
Serios? scriu eu. Ai un asemenea nivel de autocontrol? Uneori. După o clipă, trimite un alt mesaj. Există seri întregi de cărți pe care le iubesc și al căror ultim capitol nu am citit niciodată. Urăsc sentimentul când ceva se termină.
Instantaneu, îmi simt inima însângerată, zdrelită, mă ustură fiecare centimetru din ea.
Această carte, această slujbă, această excursie, această conversație interminabilă, care se întinde pe parcursul mai multor zile. Vreau ca totul să dureze și vreau să știu cum se termină. Vreau să o termin și vreau să
continue la nesfârșit.
Dacă am crezut că dorm prost în primele două săptămâni aici, săptămâna a treia șterge această idee. Eu și Charlie ne trimitem mesaje până cel puțin la miezul nopții în fiecare noapte, uneori intercalate cu telefoane rapide pentru a discuta unele puncte din acțiunea romanului care mă lasă atât de energizată încât trebuie să dau ture pe pajiște pentru a mă răcori.
În toți acești ani am crezut că am un autocontrol supraomenesc, iar acum îmi dau seama că nu am avut niciodată în față ceva ce îmi doream prea mult.
Dar am ajuns până joi seara, ceea ce înseamnă că mai sunt doar două
zile până când vom termina scrisoarea cu notițele de redactare. O
săptămână și ceva până mă întorc în oraș, unde va începe Viitorul pe care am convenit să nu-l discutăm. Acest interludiu se va termina. Viitorul va deveni prezentul, iar acesta va deveni trecutul.
Dar nu încă.
CAPITOLUL 26
Mă îndrept spre linia gardului cu țelină, morcovi și cuburi de zahăr, dar nici măcar cu cele mai simpatice vorbe ca pentru bebeluși, nu reușim să convingem caii să vină la noi.
— Crezi că știu că suntem orășence? spun.
— Încă îți mai simt mirosul de fixativ Drybar, îmi răspunde ea.
Îmi fac palmele pâlnie la gură și strig înspre pășunea luminată de soarele în amurg:
— Nu s-a terminat! Ne vom întoarce!
Ne întoarcem pe jos până la cabană, apoi decidem că suntem prea înfometate ca să gătim și mergem în oraș, cu destinația Poppa Squat, ca să
mâncăm cartofi prăjiți și aripioare false de pui făcute din conopidă.
Pe tot parcursul plimbării, Libby e puțin cam șovăitoare. Când trecem pe sub felinare, nu mai arată doar puțin indispusă, ci de-a dreptul fantomatică.
În spatele ferestrelor luminate de la Goode Books, Charlie închide casa.
— Hai să-l invităm la cină, strigă ea, desprinzându-se de mine și conducând atacul peste stradă.
În ciuda eforturilor noastre de la început de a fi discreți, sunt sigură
că Libby a observat vibrația dintre noi, dar și-a ținut pentru ea orice dezaprobare încă de când Charlie a ajutat cu cortul surpriză.
Bate în ușa magazinului cu ferocitatea unui agent FBI de la televizor până când reapare Charlie, arătând exact cum arată întotdeauna: ordonat, surmenat, bine îmbrăcat și de parcă ar vrea să mă muște de coapsă.
— Am venit să te invităm la cină, zice Libby și împinge ușa înăuntru, îndreptându-se spre baie, așa cum îi este în obicei zilele astea. Mergem la Poppa Squat, îi strigă ea în drum.
