Ochii i se deschid, se închid din nou. Doamne, e palidă. A fost atât de palidă toată după-amiaza? Și inima îi bate cu putere. O simt cum tremură prin ea. Mâinile ei sunt înghețate. Iau una dintre ele și încep să o frec.
— Libby. Libby?
Ochii i se deschid din nou, și de data aceasta pare mai alertă.
— Să o ducem la spital, spune Charlie.
— Sunt bine, insistă ea, dar vocea îi tremură.
Încearcă să se ridice. O trag înapoi în poala mea.
— Nu te mișca. Stai o secundă.
Ea dă din cap, se așază mai comod în brațele mele.
Charlie se ridică deja în picioare și se îndreaptă spre ușă.
— O să-mi trag mașina mai aproape.
Charlie este cel care vorbește cu recepționera în propoziții complete atunci când ajungem.
Charlie este cel care mă trage deoparte când aproape că încep să țip la asistenta care ne spune că nu avem voie să intrăm pe ușile prin care este condusă Libby. El este cel care mă împinge pe un scaun în sala de așteptare, îmi prinde fața între palme și îmi promite că va fi bine.
„Nu ai de unde să știi asta”, gândesc eu, dar el este atât de sigur încât aproape că îl cred.
— Stai aici, spune el. O să mă descurc eu.
Șapte minute mai târziu, se întoarce cu o cafea decofeinizată, o prăjitură cu mere preambalată și numărul camerei în care a fost mutată
Libby.
— Îi fac analize. Nu ar trebui să dureze mult.
— Cum ai făcut asta? întreb, cu vocea răgușită.
— Am fost coleg la ziarul liceului cu unul dintre doctorii de aici, zice el. A spus că putem merge să așteptăm în hol până vor fi gata analizele.
Niciodată nu m-am simțit atât de nefolositoare, sau atât de recunoscătoare că nu trebuie să mă ocup eu de toate.
— Mulțumesc, spun pe nerăsuflate.
Charlie împinge prăjitura spre mine.
— Ar trebui să mănânci ceva.
Mă conduce prin spital, oprindu-se la un alt distribuitor automat pentru o sticlă de apă, apoi la o pereche de scaune oribil de învechite, pe un hol luminat ca naiba, care miroase a antiseptic.
— Este acolo. Dacă nu iese nimeni în cinci minute, voi găsi pe cineva cu care să vorbesc, bine? spune el cu blândețe. Hai să mai așteptăm cinci minute.
După douăzeci de secunde încep să mă fâțâi în sus și în jos. Mă
doare pieptul. Ochii mă ard, dar nu-mi ies lacrimi. Charlie mă apucă, mă
trage la pieptul său și îmi pune o mână pe ceafă. Mă simt mică, vulnerabilă, neajutorată într-un fel în care nu m-am mai simțit de ani de zile.
Nici înainte să moară mama, nu prea eram o persoană care să
plângă. Dar când eu și Libby eram copii și eram supărată, nimic nu mă
făcea să vărs lacrimi mai repede decât să am brațele mamei în jurul meu.
Pentru că atunci – și numai atunci – știam că pot să mă desfășor în siguranță.
„Draga mamei”, murmura ea. Așa îmi spunea mereu.
Nu spunea niciodată „E totul în regulă, nu plânge”, întotdeauna spunea „Draga mamei. Descarcă-te”.
La înmormântarea ei, îmi amintesc lacrimile care îmi străluceau în ochi, senzația de înțepătură în vârful nasului și apoi, lângă mine, zgomotele care veneau dinspre Libby care se prăbușea în hohote de plâns.
Îmi amintesc că m-am surprins ținându-mi respirația, ca și cum aș fi așteptat. Și apoi mi-am dat seama că așteptam.
O așteptam pe ea.
O așteptam pe mama să ne ia în brațe.
Libby se prăbușea, iar mama nu mai venea.
A fost ca și cum un castel de nisip prăbușit ar fi sărit înapoi la locul lui în mine, rearanjându-mi inima în ceva cât de cât robust. Mi-am înfășurat brațele în jurul surorii mele și am încercat să șoptesc:
