— Impresionant, spun eu.

— Demențial.

Ridică flanela și mă întorc, simțindu-mă ca o mondenă delicată

într-un film vechi alb-negru, în timp ce el mi-o strecoară pe brațe, apoi mă întoarce cu fața la el și începe să o încheie la nasturi.

— Este a ta? întreb.

— Categoric nu, spune el. Am cumpărat-o pentru tine. Surpriză, râde. Era pe lista ta. I-am luat și lui Libby una. A țipat când i-am dat-o.

Am crezut că o să intre în travaliu pe loc.

Pentru câteva clipe, ne zâmbim unul altuia. Este cel mai puțin ciudat contact vizual prelungit din viața mea. Parcă ne-am înscris amândoi la aceeași activitate și este fix asta: să existăm, unul în fața celuilalt.

— Cum arăt? întreb.

— Ca o femeie foarte sexy, spune el, îmbrăcată într-o cămașă care nu-mi spune nimic.

— Tot ce am auzit a fost sexy.

Buzele i se despart în, probabil, preferatul meu dintre zâmbetele lui, cel care face să pară că are un secret ascuns într-un colț al gurii.

— Vrei să dansezi, Stephens?

— Dar tu vrei? întreb, surprinsă.

— Nu, spune el, dar vreau să te ating, și e o acoperire bună.

Îl iau de mână și îl trag pe ringul de dans, sub luminile sclipitoare, în timp ce „Carolina in My Mind” a lui James Taylor se aude de parcă

universul vrea doar să mă tachineze.

Charlie îmi strânge pumnul în palma lui caldă și îmi sprijin obrazul de puloverul lui, închizând ochii pentru a mă concentra asupra senzației.

Îmi imprim în minte fiecare detaliu al lui: mirosul de parfum BOOK și citrice, cu acea notă aproape picantă care îi aparține în totalitate; lâna moale și fină și pieptul ferm de sub ea; zvâcnetul cărnos și plin de dorință

al inimii lui; obrazul lui care îmi atinge tâmpla; senzația de fior de nedescris când își lipește gura de părul meu și inspiră adânc.

— Ești nerăbdătoare să mănânci ceva? spune el liniștit.

Deschid ochii pentru a-i studia sprâncenele groase și serioase.

— Am mâncat deja. Am mâncat plăcintă la cină.

El clătină pe jumătate din cap.

— Adică atunci când te întorci în oraș.

— Of! îmi apăs obrazul de umărul lui, iar degetele mi se încolăcesc, încercând să-l mai țin pe el sau să mă mai țin pe mine aici o vreme. Nu trebuie să vorbim despre asta.

Mă apasă puțin mai mult, pentru o clipă.

— Nu mă deranjează.

Închid ochii ca să nu plâng și, după o pauză, spun:

— Mi-a fost poftă de mâncare thailandeză.

— Există un restaurant thailandez grozav chiar după colț de apartamentul meu, spune el. O să te duc într-o zi.

Mi-am lăsat din nou imaginația să zburde: Charlie în apartamentul meu, cu laptopul dinaintea lui, cu fața severă în timp ce citește pe canapeaua mea. Gheața ascunsă în colțurile geamului din spatele lui, fulgi de zăpadă care se topesc pe fereastră, luminițele de Crăciun înfășurate în jurul stâlpilor de iluminat de pe strada de jos, oamenii care trec cu sacoșe de cumpărături supradimensionate.

Mi-am permis să-mi imaginez că acest sentiment durează. Îmi imaginez o lume într-o lume făcută doar pentru Charlie și pentru mine, mutând zidurile de piatră înapoi cu câțiva metri ca să-l fac să încapă în

ele și să numi petrec fiecare secundă căutând fisuri.

„Asta înseamnă să visezi”, îmi spun.

Și apoi, pentru că trebuie să o fac – pentru că dacă cineva merită

onestitate, acela este Charlie – invit adevărul în față pentru a înlocui povestea. Eu lucrând douăsprezece ore pe zi, încercând să mă descarc de clienții mei, apoi să mă acomodez la un nou loc de muncă. Charlie epuizat de zile lungi la librărie, de weekenduri cu programări la fizioterapie cu tatăl lui, de ore întregi de căutat pe Google cum să repare chiuvetele care au scurgeri și să înlocuiască țiglele slăbite. Apeluri ratate.

SMS-uri fără răspuns care se adună. Răniți. Îndurerați. Plini de dor.

Vizite anulate pentru urgențe de serviciu sau de familie. Amândoi ne-am întins prea mult, inimile noastre încearcă să acopere prea multe state, tensiunea devine insuportabilă.

Pieptul mi se strânge atât de tare încât mă doare. Mi-a spus că cineva trebuie să se asigure că am ceea ce-mi trebuie mie, dar și el merită asta.

Inima îmi bate cu putere și îmi simt corpul de parcă ar fi pe punctul de a se dezmembra.

— Charlie.

Se lasă o tăcere lungă. Mărul lui Adam i se mișcă atunci când înghite. Vocea lui este doar o șoaptă răgușită.

— Știu. Dar nu o spune încă.

Nu ne uităm unul la celălalt. Dacă ne-am uita, am ști că acest joc prin care ne prefacem s-a terminat, așa că ne ținem unul de celălalt.

Relația la distanță a fost cel mai prost an din viața lui. A mea aproape că m-a distrus. Are dreptate că este diferit, că e vorba despre noi și noi ne înțelegem unul pe altul, dar tocmai de aceea nu pot să o fac.

— Acum o săptămână, spun eu, îmi plăcea de tine atât de mult încât aș fi vrut să încerc să fac să meargă treaba asta. Înghit nodul zimțat, de mărimea unui pumn, dar totuși vocea mea trebuie să răzbată ca să iasă.

Dar acum cred că s-ar putea să te iubesc prea mult ca să-ți fac așa ceva.

Sunt surprinsă să mă aud spunând asta. Nu pentru că nu eram conștientă de ceea ce simt, ci pentru că nu am fost niciodată prima persoană care să spună cuvântul cu I. Nici măcar lui Jakob.

— Nu trebuie să spui nimic, mă grăbesc să adaug.