— Nuuu.
Tala scutură din cap, iritată de incompetența mea. Sincer, când e morocănoasă, e cel mai drăguț lucru din lume. Fie ca toate stările noastre de acreală să fie la fel de adorabile.
Le conduc pe iarbă, departe de Libby și Brendan, ca să poată sta o secundă singuri. Brendan arată de parcă i-ar prinde bine câțiva ani într-o cameră criogenică, în timp ce Libby îl apucă de fund de parcă nu e deloc ceea ce are ea nevoie.
— Hei. Am uitat, spun, conducându-le pe fete spre florile cuibărite în jurul podețului. Ce părere aveți despre fluturi?
Au o mulțime de păreri și desigur că și le vor exprima pe toate țipând.
CAPITOLUL 31
Libby alege pentru cină un restaurant cubanez șic, cu o terasă pe acoperiș, în centrul orașului Asheville.
Furtuna de ieri a răcorit aerul, o mare ușurare după ultimele trei săptămâni de transpirație. Orașul este luminat sub noi, pe jumătate sat pitoresc și pe jumătate metropolă plină de viață, iar mâncarea este divină. Brendan și cu mine împărțim o sticlă de vin și Libby ia și ea câteva înghițituri, gemând în timp ce plimbă licoarea prin gură.
— Parcă am fi în New York, nu-i așa? spune ea, cu ochii încețoșați.
Dacă închizi ochii, doar sunetele tuturor acestor oameni și sentimentul acela din aer.
Gura lui Brendan se strâmbă ca și cum s-ar gândi să nu fie de acord cu ea, dar eu doar dau din cap. Nu-mi dă senzația de New York, dar cu noi toți împreună, ne simțim aproape ca acasă.
Simt un val improbabil de nostalgie la gândul de a alerga pe scări până la peronul unui tren, de a auzi acel scrâșnet metalic, de a simți vântul în rafală pe scări și de a nu ști dacă am ajuns la timp sau dacă
trenul meu tocmai a trecut. Îi trimit un mesaj lui Charlie: Care este cel mai ciudat lucru de care ti-e dor de la oraș?
El răspunde: Înainte era să am acces la un Dunkin' Donuts pe o rază de trei străzi, în orice moment.
Zâmbesc spre telefon. Raportul DD/persoană acolo trebuie să fie de genul unu la cinci. Ce altceva?
Mi-e dor de Eataly, spune el, dar n-aș zice că e ciudat.
Dacă nu ți-era dor de Eataly, n-am mai putea vorbi niciodată. Pentru că ai fi în închisoare, unde ți-ar fi locul.
Ce bine că am evitat această soartă, spune el. De asemenea, nu este ciudat, dar mă
gândesc mult la prima zi de primăvară care este chiar caldă. Cum toată lumea iese afară deodată
și parcă suntem aproape beți de soare. Oameni în parc, în pantaloni scurți și maiouri, mâncând înghețată, chiar dacă nu sunt nici 20 de grade afară.
Charlie, îi răspund eu. Toate aceste lucruri sunt, în mod obiectiv, uimitoare.
Îi ia ceva timp pentru următorul răspuns. Trupe de mariachi navetiști dimineața devreme, spune el, sau cântăreți de operă, sau orice grup de cântăreți, de fapt. Știu că nu e o părere populară, dar îmi place al naibi de mult când sunt aproape adormit în tren și, deodată, aud cinci țipi care cântă cât îi țin plămâni .
Îmi place să văd reacțiile tuturor. Întotdeauna sunt unii oameni care simt ceva, alții care par să urzească o crimă, apoi sunt cei care se prefac că nu se întâmplă nimic. Întotdeauna le dau
bacșiș pentru că nu vreau să trăiesc într-o lume în care nimeni nu lasă bacșiș.
Nu mă pot gândi la un simbol mai mare al speranței decât o persoană care este dispusă să
se ridice din pat și să cânte din toată inima unui grup de străini blocați într-un tren. Această
tenacitate ar trebui să fie răsplătită.
Iubesc, scriu, mintea ta de coșmar.
Și eu care credeam că te folosești de mine pentru corpul meu de coșmar.
Apoi, un minut mai târziu: Și mie îmi place mintea ta. Și corpul tău. Tot corpul.
Mi-am petrecut zece ani ghidându-mi viața departe de acest sentiment, de această dorință teribilă. A fost nevoie doar de trei săptămâni și de o femeie fictivă pe nume Nadine Winters pentru a mă
trage înapoi.
— Să nu-ți faci planuri pentru mâine după-amiază, spune Libby, lovindu-mi piciorul sub masă. Am o surpriză pentru tine.
Brendan se uită la masă, aproape cu vinovăție. Ori nu e convins că-mi va plăcea surpriza, ori Libby l-a amenințat că-l omoară dacă o dă
de gol.
— Brendan, spun eu, încercându-mi norocul, spune-i soției tale că
nu poate să facă parașutism când e însărcinată.
Râde și îsi ridică mâinile, dar îmi evită în continuare privirea.
— Nu-i spune niciodată unei Stephens ce poate și ce nu poate face.
Îmi trece prin minte slujba de redactor de la Editura Loggia și vocea lui Charlie spunând: „Dacă ar trebui să aleg o singură persoană care să
