de el, ar trebui să explorezi ce simți. Nu-mi amintesc ultima dată când ai fost cu adevărat entuziasmată de cineva. Nu, stai, îmi amintesc. A fost cu zece ani în urmă.
Durerea profundă, ca un membru fantomă care pulsează, nu se mai simte la fel de intensă ca de obicei când mă gândesc la Jakob. Am vorbit serios când i-am spus lui Charlie că nu era vorba atât de dorul de fostul meu iubit, cât de singurătatea de a nu putea avea încredere în mine în privința nimănui.
— Nu contează ce explorăm, spun eu. Știm cum se termină asta.
Libby mă strânge de braț.
— Nu știi. N-ai cum, până nu încerci.
— Ăsta nu e un film, Libby, spun eu. Iubirea nu este suficientă
pentru a schimba detaliile vieții unei persoane, sau... sau nevoile ei. Nu poate face ca fiecare lucru să se așeze la locul lui. Nu vreau să renunț la tot.
Nu-mi pot permite să fac asta.
Încă nu există un final fericit pentru o femeie care vrea totul, genul de femeie care stă trează și suferă de o nevoie furioasă, cu ambiția neîmplinită care îi face oasele să-i zdrăngăne în trup.
Apartamentul meu confortabil din West Village, cu ferestrele sale imense. Cafeneaua de la colt care îmi știe comanda. Toate cele patru anotimpuri de pe aleile din Central Park.
„Slujba de la Loggia”, îmi spun, imaginea birourilor albe ca o galerie de artă și a podelelor din lemn de balsa strălucind în mintea mea.
Să știu că sora mea este bine. Să mă trezesc în fiecare noapte crezând până în adâncul sufletului meu că sunt în siguranță. Că nimic nu mă
poate prinde din urmă.
Cum se potrivește cu nevoile mele un sentiment vast și incontrolabil ca iubirea? Este o rotiță într-o mașinărie delicată.
Când mă uit înapoi la Libby, buzele ei sunt întredeschise, iar sprâncenele îi sunt unite.
— Iubirea? repetă ea cuvântul cu o voce firavă.
Mă uit înapoi spre căsuța care strălucește în soare, înconjurată de fluturi care se învârt leneș.
— Să zicem.
O mint pe sora mea. Ea mă lasă.
La începutul după-amiezii, Bea și Tala vin în fugă pe deal, Bea îmbrăcată într-o rochiță roz cu volane, iar Tala într-o salopetă bleumarin.
Mi se umple sufletul de bucurie și, spre surprinderea nimănui, lacrimile îi inundă ochii lui Libby în timp ce o ajut să se ridice de pe pătură. Ele strigă „mami” cu vocile lor imposibil de înalte și se aruncă pe picioarele ei, unde ea le acoperă părul încâlcit cu sărutări.
— Mi-a fost tare, tare, tare dor de voi, le spune ea.
Tala pare morocănoasă și plină de resentimente în timp ce-și înfășoară brațele în jurul piciorului lui Libby, iar Bea, bineînțeles, începe imediat să plângă de parcă ar avea mare nevoie de un pui de somn, apoi Brendan vine pufăind în spatele lor, arătând de aproximativ douăzeci și trei de ori mai obosit decât a fost vreodată Charlie Lastra.
Când ochii lui și ai lui Libby se întâlnesc, zâmbetele lor sunt calme.
Nu sunt neapărat bucuroși, ci ușurați: ca și cum ar fi alunecat înapoi în curent și nu mai trebuie să se lupte atât de mult.
Ultimele urme de anxietate pe care le purtam cu mine se risipesc într-o clipă. Acești doi oameni se iubesc. Indiferent de ce credeam eu că
se întâmplă între ei, sunt bine.
Într-un mod misterios, ei sunt făcuți unul pentru celălalt și amândoi par să știe asta.
În timp ce Libby își termină penitența cu fetele, Brendan mă trage în una dintre faimoasele sale îmbrățișări laterale, ciudate și extrem de serioase.
— Ai avut un zbor plăcut? îl întreb.
— Au fost niște lacrimi, spune el, precaut.
— O, iar au dat Mamma Mia! în avion? spun. Știi că nu te poți descurca cu nimic în care joacă Meryl la altitudine.
Chiar atunci, fetele se desprind de Libby și se năpustesc asupra mea, strigând, nu chiar la unison:
— Nono!
— Fetele mele preferate din întreaga lume! spun, prinzându-le în brațe.
— Am zburat cu avionul! țipă Tala.
— Seriooos?
O ridic pe șold și o strâng de mână pe Bea.
— Cine a pilotat? Tu sau Bea?
Bea chicotește. Este, foarte probabil, sunetul pe care l-a scos pământul când a văzut pentru prima dată răsăritul soarelui.
