mi-ai dat voie să te cunosc.
— E jenant, spun. Sunt atât de obsedată de a deține controlul încât
somnul mă face să intru în panică. Sunt un dezastru.
Mă întoarce cu fața spre el, cu mâinile lipite de spatele meu.
— Toată lumea e un dezastru, spune el.
— Tu nu ești.
Zâmbește slab, iar reflecția jarului din șemineu îi luminează irisurile aurii.
— Locuiesc în dormitorul copilăriei mele.
— Pentru că îți ajuți familia, spun eu. Eu am aruncat-o pe a mea pe râu în jos cu prima ocazie pe care am avut-o.
— Hei! Îmi atinge bărbia, mi-o ridică. Fostul tău iubit te-a lăsat într-o pustietate nenorocită, Nora, pe cont propriu, și tu ai făcut tot ce ai putut.
Nu ești personajul negativ din povestea lui. El este – și nu pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, ci pentru că a ieșit din relația voastră în secunda în care tu erai cea care avea nevoie de el.
Îmi cuprinde fața între mâinile lui.
— Te duc acasă când vrei tu, spune el. Dar dacă vrei să rămâi și te trezești țipând, e în regulă. O să mă asigur că ești bine. Și dacă vrei să
rămâi și apoi te răzgândești, nu mă deranjează să te duc înapoi la patru dimineața.
Am citit odată că nu toată lumea gândește în cuvinte. Am fost șocată, imaginându-mi acești oameni care nu folosesc limbajul pentru a da sens tuturor lucrurilor, care nu organizează automat lumea în capitole, pagini, propoziții.
Privindu-l pe Charlie, îl înțeleg. Felul în care o avalanșă de sentimente și impresii poate trece prin corpul tău, ocolindu-ți mintea.
Cum poate o persoană să știe că există ceva ce merită spus, dar să nu aibă
nici o idee cum s-o spună? Nu gândesc în cuvinte.
Este un sentiment care nu e nici „Mulțumesc”, nici „Tu mă faci să mă
simt în siguranță”, ci ceva care plutește între cele două.
— Vreau să rămân, spun eu. Dar nu cred că pot.
El încuviințează din cap.
— Atunci te duc acasă.
— Nu încă.
Îmi netezește părul, mi-l așază după ureche.
— Nu încă.
Ne întindem unul lângă altul, cu spatele meu lipit de abdomenul lui
cald, cu brațul lui așezat pe șoldul meu, cu degetele care îmi ating coastele ca niște mici schiori care urmăresc pantele blânde, până când se excită din nou, iar eu sunt îmbătată de felul în care mă atinge. Facem sex lent, de vis, iar când se termină, mă cuibăresc la pieptul lui, simțindu-i bătăile inimii lipite de mine, la fel de liniștitoare ca luminile și zumzetul orașului care se estompează pe lângă fereastra apartamentului meu, o lume întreagă care continuă să se învârtă în timp ce dormi. Dacă nu o spun cu voce tare, mă gândesc, nu se pune. Poate că nici măcar nu va fi adevărat.
Dar este adevărat și nu sunt sigură că aș vrea să mă opresc, chiar dacă aș ști cum: Mă îndrăgostesc de Charlie Lastra.
Dimineața, sar peste alergare. Eu și Libby ne așezăm pe o pătură
întinsă pe pajiște, cu cafeaua în mână, și îi povestesc totul.
— Rămâne? spune ea, cu ochii luminați din interior.
Inima mi se strânge ghem.
— De ce nu-mi spui ce simți cu adevărat?
Își bagă nasul în aburul care se ridică din cană.
— Îmi pare rău, nu am vrut să sune așa.
— De parcă nimic nu ți-ar plăcea mai mult decât să-l pui pe Charlie Lastra pe o navă menită să se învârtă permanent în jurul pământului?
— Nu e vorba de asta! E doar... Se mișcă pe scaun. Cred că se schimbă modul în care îl văd. Acum se califică pentru listă.
— Cât de util!
— Nora! Îsi asază cana în iarbă. Dacă ești chiar atât de entuziasmată
