— De cât timp știi? întreb.
— S-a întâmplat repede, spune ea.
— De cât timp, Libby?
Răsuflarea i se scurge printre buze.
— Cu câteva zile înainte de a ne face planurile să venim aici.
— Și nu există nici o cale de scăpare? Îmi frec fruntea. Adică, dacă e vorba de bani...
— Nu vreau să scap din asta, Nora. Își încrucișează brațele peste piept. Eu am luat această decizie.
— Dar tocmai ai spus că s-a întâmplat repede. Nu ai avut timp să te gândești bine.
— Imediat ce am decis ca Brendan să candideze pentru acest loc de muncă, am simțit că este momentul potrivit, spune ea. Ne-am săturat să
fim claie peste grămadă. Ne-am săturat să împărțim o singură baie...
ne-am săturat să fim obosiți. Vrem să avem spațiu. Copiii noștri să se poată juca în pădure!
— Pentru că boala Lyme este o adevărată minunăție? întreb.
— Vreau să știu că, dacă ceva nu merge bine, nu suntem blocați pe o insulă cu milioane de alți oameni care încearcă să scape.
— Dar pe insula aia sunt eu, Libby!
Fața i se albește, iar vocea i se frânge.
— Știu asta.
— New Yorkul este casa noastră. Acele milioane de oameni sunt familia noastră. Și muzeele, și galeriile, și High Line, patinajul la Rockefeller Center – spectacolele de pe Broadway? Ești de acord să
renunți la toate astea?
Să renunți la mine.
— Nu e așa, Nora, spune ea. Pur și simplu am început să ne uităm la case și totul a venit de la sine...
— Sfinte Sisoe! Mă întorc, amețită. Brațele îmi sunt grele și amorțite, dar inima îmi zdrăngăne în piept ca o bilă de bowling pe un roller
coaster. Ești deja proprietara acestei case?
Ea nu răspunde.
Mă răsucesc pe călcâie.
— Libby, ai cumpărat o casă fără să-mi spui?
— Nu semnăm până la sfârșitul săptămânii, zice ea încetișor.
Fac un pas înapoi, înghițind în sec, ca și cum aș putea forța tot ceea ce a fost deja spus înapoi, în marșarier.
— Trebuie să plec.
— Unde? întreabă ea.
— Nu știu. Clatin din cap. Oriunde altundeva.
Recunosc această stradă: un sir de ferme în stilul anilor ’50, cu grădini bine îngrijite, cu munții acoperiți de pini care se ridică în spatele lor.
Soarele se topește la orizont ca o înghețată de piersici, iar mirosul trandafirilor plutește în vânt. La câțiva metri mai încolo, vreo șase copii aleargă, țipând și râzând, printr-un aspersor.
Este frumos.
Vreau să fiu oriunde altundeva.
Libby nu mă urmărește. Nu mă așteptam să o facă.
În treizeci de ani, nu am plecat niciodată de la o ceartă cu ea – ea a fost cea pe care a trebuit să o urmăresc, când lucrurile mergeau prost la școală sau când trecuse printr-o despărțire deosebit de grea în acei ani întunecați și nesfârșiți de după ce am pierdut-o pe mama. Eu sunt cea care o urmărește.
Doar că nu m-am gândit niciodată că va trebui să o urmăresc atât de departe, sau că o voi pierde complet.
Se întâmplă din nou. Înțepăturile din nas, spasmele din piept.
Vederea mi se încețoșează până când tufele de flori devin orbitoare și râsetele copiilor se deformează.
Mă îndrept spre casă.
